Cinemateca, tezaur sau cimitir?

Pentru foarte mulţi dintre noi filmul de cinematecă este ca o doamnă de altădată ale cărei farmece nu le mai gustăm. Dar mai există, din fericire, şi un segment al publicului care nu ar putea trăi fără cinematecă. Aceştia continuă să jure pe valoarea acestor producţii dincolo de orice conjunctură.

Ne amintim ce cozi se făceau în faţa cinematografului Eforie prin anii â80, aceasta în luna septembrie, când se reînnoiau abonamentele de cinematecă. Acolo era de altminteri şi sediul instituţiei după ce se mutase de la cinematograful Union. Cozile erau ca la carne, dar oamenii le făceau cu stoicism şi nici nu le dădea prin gând să renunţe. Un abonament la Cinematecă era ca o gură de aer proaspăt într-un univers închis, asfixiant. După 1989 Cinemateca a mai funcţionat o vreme ca loc privilegiat. Acolo au fost prima oară difuzate filmele lui Wajda, până atunci interzise, "Omul de marmură" şi "Omul de fier". Tot acolo a fost difuzată integrala Tarkovski, spectatorii putând astfel să vadă şi cele două pelicule din exil ale marelui cineast, "Nostalgia" şi "Sacrificiul". Dacă nu mă înşel a fost difuzat şi un film deocheat precum "Caligula" a lui Tinto Brass, cu Malcolm McDowell în rolul principal, cel deja cunoscut din "Portocala mecanică" a lui Kubrick, film prezentat totuşi înainte de 1990. Dar odată ce trecea timpul, Cinemateca pierdea din autoritate. Treptat a avea un abonament aici nu mai prezenta importanţa de odinioară. Până la urmă abonamente nici nu au mai fost eliberate, orice muritor avea drept să-şi procure bilet de la casă. Dar nici asemenea muritori nu se mai înghesuiau într-un loc altădată mult râvnit. Vechime şi valoare Am stat de vorbă cu reputatul critic de film Călin Stănculescu, o personalitate în domeniu, care cunoaşte toate fazele Cinematecii, pentru a primi astfel o părere avizată despre un fenomen pe care nu-l putem socoti decât întristător. Domnia sa crede că Cinemateca, în ciuda scăderii de interes, nu o să moară niciodată. Reprezintă un fel de memorie a filmului, ceea ce îi sporeşte valoarea şi face din ea un veritabil tezaur. Cine vrea să vizioneze un film de cinematecă nu pierde vremea, ci pur şi simplu se educă. Cinemateca are semnificaţia unui proces educativ. De aici izvorăşte o întrebare necesară. Cuprinde Cinemateca doar filme vechi şi foarte vechi? Răspunsul este negativ. Nu toate peliculele de la începutul cinematografiei intră în arhiva cinematecii. Cinemateca presupune vechime, dar şi valoare. Este însă vorba de o valoare care în general nu mai poate fi pusă în discuţie. Adică supusă unor noi evaluări nu va ajunge distorsionată. Sunt filme ca şi cărţi de care nu ne putem atinge fiindcă le deteriorăm din toate punctele de vedere. Pelicula de cinematecă nu este pe de altă parte neapărat gravă, profundă, crâncenă. În tezaurul ei pot intra cele mai delicioase comedii care nu se mai fac acum fiindcă oamenii şi-au pierdut bucuria de-a râde. Ce exemple aş da? Bunăoară, "Tootsie" cu un inegalabil Dustin Hoffman şi o fermecătoare Jesica Lange, "Cum să furi un milion" cu Audrey Hepburn şi Peter Oâ Toole, dar evident şi o dramă fără pereche ca "Splendoare în iarbă", avându-i ca protagonişti pe Natalie Wood şi Warren Beatty. Dacă ar fi să înşiruim toate filmele de cinematecă de care într-un fel se leagă tinereţea noastră, nu ne-ar ajunge nici toate paginile ziarului. Cinemateca înseamnă de aceea şi cantitate. Bagajul ei este consistent şi codifică în imagini artistice o întreagă istorie a culturii şi civilizaţiei. Ironia face ca odată cu perfecţionarea tehnicilor audio-video, filmul de cinemateca să ajungă tot mai marginalizat. Nici superproducţiile de odinioară, gen "Vikingii", "Mongolii" sau "Cartagina în flăcări", nu intrau în zestrea cinematecii, dar ceea ce se face acum prin tehnologia de ultimă oră reprezintă pur şi simplu o sfidare la adresa filmului clasic. Sala de cinema de mall de asemenea contrazice flagrant regulile fireşti de vizionare. Pentru cei care bat mall-urile şi intră şi la un film, cinemateca nu mai e tezaur, ci cimitir. Aceasta este viziunea lor pe care o luăm ca atare în spirit democratic. Dar democraţia nu înseamnă numai egalizare, ci şi respect faţă de ierarhie. Faptul că şi în programele televiziunilor pelicula de cinemateca este tot mai neglijată, fie prin ignorare completă, fie difuzată la ore imposibile, aparţine aceluiaşi proces în care mijloacele bat scopul, şi ideea umană este sufocată de idolatria carcasei. Ca într-o bibliotecă de rasă ale cărei cărţi sunt frecventate cu evlavie, şi cinemateca ne oferă aceleaşi produse care ne transportă, cum se spunea odată, în paradisul celei de-a şaptea arte. Culmea este că această artă nu mai există. Deşi pot fi contestat violent, nu cred că seria "Matrix", oricât ar fi Keanu Reeves de cuceritor, are şanse să intre vreodată în bagajul de cinematecă. Ca şi alte filme, gen "Al cincilea element" al lui Luc Besson. Dar în nici un caz, indiferent ce parfum ar răspândi, nu am putea selecţiona ceva de genul "Liceenilor" . Şi aici ne întâlnim cu ideea de bază a unui produs făcut ca din start pentru Cinematecă. Un asemenea film conţine un element inalterabil. Fie psihologic uman, ori simbolic metafizic aduce o deschidere. Lumea din păcate este mult prea închisă. Şi noi o închidem prin faptele noastre stupide şi urâte. Cinemateca este de aceea un remediu ca să combată închiderea.