Cinepolitica: Post-mortem

Prima ediţie a filmului politic de la Bucureşti a prilejuit vizionarea unor filme care au atras de la început atenţia şi au dovedit că românul cinefil, care în prima lui tinereţe a vizionat bunăoară "Z" al lui Costas Gavras, nu se mai poate lecui de acest fericit morb. Filmul politic este până la urmă o terapie la toate erorile care se comit în viaţa de zi cu zi şi de care politicienii se fac vinovaţi. Vedem filme cu tematică politică pentru a nu mai fi prostiţi şi a gândi cu mintea noastră.

Filmul premiat la această ediţie aparţine regizorului chilian Pablo Larrain, "Post mortem", peliculă care descrie drama ţării sale după ce Salvator Allende a pierdut puterea. Este o peliculă rece, lipsită de patos, ceea ce e foarte bine, fiindcă nu ne mai putem inflama faţă de nişte evenimente din urmă cu aproape 40 de ani. Dar pe de altă parte, acest festival a dovedit că se cuvine o anumită reformă a receptării noastre faţă de filmul politic. Oare "Puterea şi adevărul" al lui Manole Marcus de acum 35 de ani nu a fost la vremea respectivă pentru sărmana ţară românească ceva asemănător? Dar era un film comandat, ceea ce din start îi anula orice valoare. Filmul politic are valoare numai dacă este independent, dacă este un film în care realizatorii spun cu adevărat ce-i doare, nu ceea ce li se dictează şi se prefac ei că i-ar durea. Filmele au fost proiectate la Muzeul Ţăranului Român şi la Institutul Cultural Francez şi au fost prefaţate de un memorial Vaclav Havel. Am avut, cum se spune, de toate, referindu-ne şi la pelicula cineastului iranian Mouhammad Rasolouf, "La revedere", care la Cannes în 2011 a primit premiul la secţiunea "Un certain regard" şi care ne-a dovedit că şi într-o ţară asuprită, aşa cum este Iranul, se pot face filme valoroase. Filmul politic are un spectru larg şi specificul lui nu exclude inserţiile metafizice. Altfel ar fi doar film documentar. Ce să mai spunem despre filmul german "Cine dacă nu noi?" al regizorului Andreas Veiel, în care apare ca personaj principal nimeni altul decât Andreas Baader, liderul grupului terorist de extremă stângă din anii â70! Este un film frenetic, deconcertant, poate exagerat, dar chiar şi nemţii de acum pot să înţeleagă ce a fost ameninţarea teroristă de atunci. Cinepolitica ne-a făcut bine tocmai fiindcă la noi sentimentul politic este din ce în ce mai atrofiat. Prin artă ne regăsim. Sau uităm chiar de a doua zi ce am vizionat.