Cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou și umilinţele anului 1989
Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou aduna și înainte de anul 1989 mulți credincioși, chiar dacă nu la fel de mulţi ca în anii aceștia de libertate şi misiune specială pe care Biserica Ortodoxă Română o împlinește. După moartea Patriarhului Iustin Moisescu în anul 1986, cinstirea Cuviosului Dimitrie a fost mult restrânsă, dacă nu chiar îngrădită. Regimul de tristă amintire a făcut eforturi deosebite, impunând tot felul de restricții așa încât sărbătoarea din 27 octombrie să nu mai aibă amploarea de altădată.
Până atunci moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie, cu prilejul hramului și al unor mari sărbători, al vizitelor importante ale ierarhilor din Bisericile Ortodoxe surori, se aşezau afară, într-un baldachin, în fața Reședinței Patriarhale, astfel încât oamenii să poată rămâne la rând o perioadă de timp pentru a-și spune păsurile Sfântului Ocrotitor al Bucureştilor sau pentru a arăta dragostea lor față de acesta.
Însă din toamna anului 1986 până în anul 1989 moaștele Sfântului Dimitrie au fost scoase doar în pridvorul catedralei. Dintr-un document - referat pe care l-am văzut în vremea slujirii mele la Catedrala Patriarhală, am reținut programul aprobat de către Patriarhul Teoctist, în 26-27 octombrie 1989.
În anul 1989, a fost o situație neașteptată, căci Marea Adunare Națională, care funcționa într-o clădire pe un teren care a aparținut dintotdeauna Bisericii și se întrunea de două ori, poate cel mult trei ori pe an, în chip voit a fost convocată tocmai în zilele pomenirii Sfântului Cuvios Dimitrie.
Hotărârea conducerii Statului Român a fost ca în zilele de 26 și 27 octombrie tot Dealul Mitropoliei să fie închis, nu doar catedrala, unde nu s-a săvârșit Sfânta Liturghie, ci și întreaga zonă. Spațiile dimprejurul catedralei, intrarea dinspre 11 iunie şi Piața Unirii erau restricționate, forţe de ordine și ochi vigilenți urmăreau orice mișcare și apariție a cuiva dintre cei care osteneau sau locuiau în Reședința Patriarhală. Deși Patriarhul Teoctist a încercat să obțină o aprobare specială, eventual amânarea şedinţei Marii Adunări Naționale, nu a reușit.
S-a luat hotărârea ca sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie să fie prăznuită în Biserica Sfântului Nicolae Vlădica, situată cel mai aproape de Catedrala Patriarhală.
Puțini știu că această biserică închinată Sfântului Ierarh Nicolae a fost reconstruită în anul 1784, de unul dintre marii mitropoliți ai Ungrovlahiei (Țării Românești), Grigorie, de neam român, născut în preajma anului 1710. Era călugăr de la Mănăstirea Colțea și, după ce a fost o vreme egumen al acestei mănăstiri care funcționa atunci în chip admirabil, avea să ajungă eclesiarh al mitropoliei și apoi arhiereu cu titulatura al Mirelor Lichiei. Era apropiat al domnitorului Constantin Mavrocordat, iar în anul 1760 a urcat în tronul Mitropoliei Ungrovlahiei, păstorind până la 18 septembrie 1787, când a trecut la Domnul şi a fost îngropat în curtea mitropoliei, după cum era obiceiul.
Printre marile sale realizări se numără și ctitorirea Bisericii „Sfântul Nicolae“ Vlădica, dar şi a Bisericii Oborul Vechi. Cu cheltuiala sa și cu ajutorul unor preoţi vrednici, cum a fost şi în cazul Bisericii „Sfântul Nicolae“ Vlădica, l-a însărcinat pe protopopul Stoica să se ocupe de refacerea Bisericuței din Prund, cum se numea atunci, care era distrusă de vicisitudinile vremurilor.
În timpul unei călătorii pe care a făcut-o împreună cu alți ierarhi din Ţara Românească şi Moldova la Sankt Petersburg pentru a prezenta țarinei Elisabeta a II-a nevoile şi încercările celor două ţărişoare, mitropolitul a primit foarte multe icoane și daruri în vremea când în Rusia pravoslavnică erau în floare cultura și frumusețea obiectelor de cult, a veșmintelor și picturilor. Multe dintre aceste icoane, odăjdii și obiecte de cult au fost dăruite ctitoriei sale de care s-a ocupat în mod deosebit, numită „Sfântul Nicolae“ din Prund (astăzi „Sfântul Nicolae“ Vlădica). Această biserică a mai fost ajutată în încercările istoriei de cunoscutul general Kisellef, care, dorind modernizarea Bucureștiului, a alocat la un moment dat fonduri pentru refacerea ei și mai ales pentru amenajarea spațiului din jurul bisericii.
Tot Mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei a donat un clopot de vreo 500 kg, care pare să fi fost turnat de meșteri sibieni. El a cerut acest lucru autorităților transilvănene cu prilejul vizitei sale acolo când a solicitat repatrierea copiilor domnitorului Alexandru Vodă Ipsilanti.
Amintim, în treacăt acum, de Episcopul Nifon Ploieșteanul, care a fost și el ctitor restaurator al acestei biserici, pe care a resfințit-o în anul 1904.
Dar cel mai important lucru legat de viața marelui Mitropolit Grigorie al Țării Românești este acela că în vremea păstoririi lui, mai precis la 13 iulie 1774, generalul rus Petru Saltâcov i-a dăruit moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, care le-a așezat în Catedrala Mitropolitană de atunci, unde se află și astăzi.
Generalul avea dorința de aduce în Rusia sfintele moaşte, temându-se de posibilitatea profanării lor de către turci, în urma războiului dintre Poarta Otomană și Rusia, dar l-a întâlnit în capitala Ungrovlahiei pe alesul vlădică, evlavios, vrednic și primitor de străini, întrucât generalul a poposit la reședința ierarhului. Cu ajutorul unui mare binefăcător al vremii, Hagi Dimitrie, care probabil a dăruit bani în acea împrejurare, s-a hotărât ca moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie să împodobească biserica mitropoliei, ce avea să devină în timp maică a bisericilor din această zonă. De atunci odoarele sfinte au rămas ca mărturie și binecuvântare pentru cei care trăiesc frumos și simplu viața în Hristos.
Pentru importantele sale împliniri în viaţa Bisericii, Mitropolitul Grigorie al Țării Românești a primit de la Patriarhul Ecumenic Sofronie al II-lea, la solicitarea domnului Alexandru Ipsilanti, titlul de locțiitor al Tronului din Cezareea Capadociei, păstrat până în prezent în Biserica noastră și folosit în titulatura oficială a Patriarhului României, care este în același timp și Mitropolit al Munteniei și Dobrogei și urmaș al lucrării marelui ierarh Grigorie din veacul al XVIII-lea.
Din arhiva Eclesiarhiei Catedralei Patriarhale, am aflat că Patriarhul Justinian era obligat să slujească singur sau cel mult însoțit de vicarii săi la sărbătoarea din 27 octombrie, din pricina vecinătății cu sediul Marii Adunări Naționale, acolo unde veneau adeseori activiștii comuniști, mai ales în acele zile. De asemenea, slujba se săvârșea în interiorul catedralei, iar moaștele erau așezate fie în pridvor, fie lângă biserică, în ziua pomenirii Sfântului Dimitrie.
În ultimul an al orânduirii regimului comunist, chiar la hotărârea lui Nicolae Ceauşescu, moaștele Sfântului Dimitrie au fost exilate pentru câteva zile în Biserica „Sfântul Nicolae“ Vlădica din apropiere, pentru ca prăznuirea lui să nu disturbe cumva liniștea autorităților de la București.
Avea să fie ultimul an al unor astfel de nedreptăți, întrucât după anul 1990, în vremuri de mai multă libertate, Biserica a avut posibilitatea să organizeze după cuviință evenimentele, iar hramul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou a devenit o sărbătoare la care sunt prezenţi mulți ierarhi, preoți și credincioși. Din 1995, slujbele sunt săvârșite într-un altar de lângă Catedrala Patriarhală, iar începând cu anul 2007, moaștele altor sfinți au fost aduse pentru binecuvântarea credincioșilor, alături de cele ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.
În legătură cu situația delicată a prăznuirii hramului în anul 1989, s-a hotărât ca moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie să fie duse la Biserica „Nicolae Vlădica”, cum se hotărâse de Patriarhul Teoctist și colaboratorii săi în situația de prigoană despre care am amintit.
Cu acel prilej, rânduiala aprobată de Patriarhul Teoctist preciza următoarele: În sunetul clopotelor, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Roman Ialomițeanul, avea să fie întâmpinat în naosul Bisericii „Sfântul Nicolae“ Vlădica” cu Sfânta Cruce de către ieromonahul Ieronim Crețu, însoțit de arhidiaconii catedralei, care îi vor așeza pe umeri mantia arhierească. Slujba Privegherii urma să fie săvârșită după rânduială de către un sobor de preoți și diaconi, între aceștia aflându-se nume cunoscute ale Bisericii noastre: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de acum, atunci consilierul patriarhal Daniel Ciobotea, arhimandritul Casian Crăciun, arhimandritul Teofil Panait, arhimandritul Grigore Băbuș, protosinghelul Irineu Pop, ieromonahul Ieronim Crețu, arhidiaconul Evghenie Dascălul, fost Mare Eclesiarh al catedralei, și diaconul Daniil Pantaze, iar după slujba Privegherii arhimandritul Casian Crăciun era desemnat să citească Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. În ziua de vineri, 27 octombrie, în sunetul clopotului mare, la orele 6 dimineața aveau să fie scoase sfintele moaște și așezate în fața Bisericii Sfântului Nicolae Vlădica pentru închinarea credincioșilor, iar la ora 9:30, Episcopul Roman, înconjurat de soborul de preoți și diaconi amintiţi, avea să săvârșească Sfânta Liturghie în ziua de cinstire a Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou.
Ducerea moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie din Catedrala Patriarhală către Biserica „Sfântul Nicolae“ Vlădica a fost un moment foarte greu pentru credincioși, care au participat la procesiune cu lumânări și cu flori după obicei, iar mulți dintre ei aveau lacrimi în ochi. Aceasta a fost una dintre marile nedreptăți pe care regimul comunist le-a făcut Bisericii și unuia dintre sfinții bineplăcuți lui Dumnezeu, lucru care avea să fie înțeles mai târziu, atunci când smeritul Sfânt Dimitrie a grăbit căderea unui regim prigonitor al creștinilor rugători.
Din mărturiile participanţilor știm că protosinghelul Irineu Pop a fost hirotesit întru arhimandrit în ajunul sărbătorii Sfântului Dimitrie, de către fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist, urmând ca, la scurt timp, noul arhimandrit să plece în misiunea sa de Reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului și Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan, ascultare care avea să o încheie în mai puțin de un an, întrucât în luna august 1990 a revenit în țară în vederea alegerii și a hirotoniei sale ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.
În toamna anului 1989, fiind student la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, am slujit de mai multe ori în ctitoria Sfântului Antim Ivireanul şi am fost martor al încercării care împresurase deja martira Biserică Ortodoxă Română.
La Mănăstirea Antim, printre credincioşi, am observat aproape o revoltă. Cereau pedepsirea comuniştilor şi-l rugau pe Sfântul Cuvios Dimitrie să nu treacă cu vederea umilinţa aceasta. Părintele Sofian şi cei de lângă dânsul se arătau mâhniţi şi tăcuţi. Au trecut zilele acelea şi a venit aşa-numita libertate pe care o doreau toţi.
Procesiunea cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie, organizată în mod restrâns, multă vreme săvârşită doar în jurul Catedralei Patriarhale, avea să arate atitudinea potrivnică a autorităților comuniste de la București.
Aceasta a fost singura dată când moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie au părăsit Catedrala Patriarhală în perioada sărbătorii hramului. Din datele păstrate, în alte trei rânduri, odată cu prilejul ciumei lui Caragea, altădată în timpul unui incendiu cumplit şi în 1918, când s-a pus la cale înstrăinarea lor, moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie au fost purtate prin București pentru a-i ocroti pe credincioșii cetăţii.
În octombrie 1989, au cunoscut un exil, nu prea lung ca timp, dar totuși umilitor, ce a arătat că pentru o conducere ateistă una dintre marile sărbători ale Bisericii nu reprezenta nimic.
Biserica Sfântului Nicolae Vlădica a primit în octombrie 1989 ca un dar venirea moaștelor Sfântului Dimitrie, printr-o tainică legătură cu mitropolitul ei ctitor, astăzi fiind frumos împodobită și restaurată după o perioadă îndelungată de ruină și încercare, cauzată în parte de anii regimului comunist.