Colecționarul de laude
Colecționam laude. Îmi plăceau tare mult. Cum să nu-mi placă? Erau toate despre mine: Oho, ce frumos scrii!; Ești un mare scriitor!; Celor de la Academie ar trebui să le fie rușine că nu te-au primit până acum în rândurile lor!; Cum, nu ți s-a acordat încă titlul de cetățean de onoare al planetei?; Ce Eminescu?; Ce Caragiale?; Ce Sadoveanu? Talentul tău îl întrece cu mult pe al lor!
Umplusem casa cu astfel de laude deșănțate. Îndeosebi odaia de la drum, ca să le vină celor ce priveau pe geam din stradă să moară de ciudă.
Vorbe goale, l-am auzit pe unul dintre aceștia spunând. Ai face bine să scapi cât mai repede de ele! Nici pomeneală să-l ascult, până într-o zi, când m-am pomenit afară pe prag tremurând ca un câine.
Venise iarna și nu aveam unde să mă odihnesc peste noapte. Burdușisem odăile casei cu diplome și medalii lipsite de valoare.
Uite ce-au făcut din tine, mi se striga din stradă. Or să te scoată curând și din curte!
Am deschis ușa de la intrare, sperând să găsesc un locșor în vreuna dintre odăi. Brusc a năvălit dinăuntru un frig mai mare decât cel de afară.
Mi-am suflecat mânecile, ba chiar și sufletul un pic, și până dimineața am golit prima cameră. Apoi pe următoarea. Pe măsură ce azvârleam grămezile de hârtii și tinichele afară, se făcea tot mai cald înăuntru. Vezi?, mă încurajau cei din stradă.
Când am ajuns la ultima încăpere, simțeam c-o să cad din picioare de somn. Am pus iute capul pe pernă și, tocmai când începusem să adorm, mi-am dat seama că, în sfârșit, mă trezisem!