Colindatul, curajul mărturisirii
Fiecare dintre noi observă că, an de an, colindătorii sunt tot mai puțini. Vedem la televizor și ascultăm la radio grupuri care interpretează colinde deosebit de frumoase. Sunt colinde tradiționale, armonii corale nebănuit de frumoase, colinde psaltice și toate acestea ne bucură de sărbători. Dar lipsesc din ce în ce mai mult colindătorii tradiționali, cei care îți deschid poarta casei înghețați de frig, dar doritori de a vesti Nașterea Domnului, de a duce mai departe obiceiul moștenit de la bunici. Nici cei mici, mânați de nevinovate motivații pecuniare, nu mai vin cu colindul pe la ușile apartamentelor. Colindătorii cărora le place să umble în toată noaptea de Crăciun sunt din ce în ce mai puțini.
Acest obicei, în satul arhaic românesc, antrena întreaga comunitate, de la copiii mici până la cei foarte bătrâni. În anul 2013, obiceiul românesc de „colindat în ceată bărbătească” a fost inclus în lista patrimoniului cultural protejat de UNESCO, confirmându-se valoarea sa pentru patrimoniul imaterial internațional.
Acad. Cornelia-Sabina Ispas menționează, în multe rânduri, faptul că ritualul colindului necesită un timp și un spațiu sacru. Dorința de a sărbători cu conștiința că ceea ce faci are valențe veșnice, sacramentale dispare treptat din sufletele contemporanilor. Țăranii din vechile timpuri aveau acest simț al sacrului foarte dezvoltat. Căutau sfințenia în tot ceea ce făceau. O credință populară ne spune că, „înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea aceasta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasurile îngerești se aud atunci în cer, dar numai cei fără de păcate le pot auzi. Cei care vor stau toată noaptea treji și păzesc clipa când se deschide cerul. Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoșii încep să cânte”.
Primii care colindau erau copiii. Aceştia începeau, în vechime, de la miezul nopții de ajun cu Neațalușul, Moș-Ajunul sau bine cunoscutul colind „Bună dimineața la Moș Ajun!/ Ne dați, ori nu ne dați?”. Cu timpul, nu au mai plecat din noapte la colindat, ci dimineața devreme. Ei primeau drept răsplată nuci, colăcei, bomboane și foarte rar bani.
Ceata de feciori, tinerii necăsătoriți ai satului, plecau la colindat în noaptea de Crăciun. Într-o societate în care nu se scria și nu se citea, transmiterea colindelor se făcea exclusiv pe cale orală, din generație în generație. Imediat după sărbătoarea Sfântului Nicolae se adunau la casa unuia dintre ei sau în chimnițele din afara satului pentru a învăța și repeta colindele. Textele tradiționale sunt destul de dificile, având un limbaj arhaic, dar și un număr mare de strofe. „O ceată avea în componență aproximativ 20 de flăcăi. La rândul ei, ceata se împărțea în două părți și cântau în caracter antifonic”, notează Eugen Holban.
Interpretarea unui singur colind tradițional putea dura aproape 30 de minute. Din nevoia de a potrivi textul colindului cât mai bine cu starea socială, vârsta și ocupația gazdei, au apărut mai multe categorii de colinde. Dintre acestea, cele mai cunoscute și care mai circulă astăzi în zona de sud a Moldovei sunt colindul de fată mare, de bătrâni, pentru familii tinere, de preot (popă), de plugar, de pădurar etc.
Nașterea Domnului, înflorirea pomului vieții
Caracterul precreştin al colindelor tradiționale face ca textul lor să nu vorbească explicit despre Nașterea Domnului, ci se folosește un limbaj metaforic plin de simboluri și mituri străvechi: „Busuiocul/ Stânse focul,/ Busuioc verde pe masă/ Rămâi gazdă sănătoasă” (colind cules de Tudor Pamfile din localitatea Ţepu).
Motivul mărului este des întâlnit în creația folclorică a poporului român: „Am doi meri înalţi, minunați/ Oi lerulai mărului/ de tulpină-s depărtați/ de vârfuri amestecați...”. În colinde, mărul ia forma pomului înflorit: „Rătăcind într-o grădină,/ Florile dalbe sunt de măr,/ Mă-ntâlnii cu o albină,/ Florile dalbe sunt de măr,/ Albina strângea din flori,/ Florile dalbe sunt de măr,/ Ceară pentru sărbători,/ Florile dalbe sunt de măr” (Grigore Băcanu, „Urare din străbuni”, Galați, 2003).
Pomul înflorit ne duce cu gândul la troparul Înainte-prăznuirii Naşterii Domnului: „Găteşte-te, Vitleeme, deschisu-s-a tuturor Edenul, împodobeşte-te, Efrata, că pomul vieţii în peşteră a înflorit din fecioară, pentru că rai înţelegător pântecele aceleia s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii, iar nu vom muri ca Adam. Hristos Se naşte ca să se ridice chipul cel mai înainte căzut”.
Este posibil ca „Adam cel nou”, Hristos, să fie simbolizat în colindele româneşti prin mărul înflorit. Căci după cum prin Adam a venit căderea în păcat şi Hristos a ridicat neamul omenesc, aşa şi mărul cel ispititor se îmbracă în haină de sărbătoare, făcându-se Pomul vieţii: „…Taci fiule nu mai plânge/ Florile dalbe lemn de măr/ Că m-oi duce şi [ţi]-oi aduce,/ Florile dalbe lemn de măr/ O creangă cu mere dulci/ Florile dalbe lemn de măr” (colind cules de prof. Marinela Bălan, din loc. Cotoroaia, jud. Galaţi).
Într-un alt colind, cules de T. Pamfile de la I. Tularichi din loc. Ţepu, se spune: „Mititel îi mititel,/ Înfăşat în bumbăcel/ Învălit în flori de măr/ Cu scufie de dimie/ Iar în cap cu comănac/ Să-i ţie bine la cap./ Iar în fundul scufioarei/ Este-o piatră năstrâpată,/ De cuprinde lumea toată,/ Ţaringradu jumătate,/ Bucureşti-a treia parte,/ La mijloc cu busuioc/ Să zicem şi noi noroc!”
Colindul începea la biserică, după binecuvântarea preotului
Foarte interesantă este acea categorie a cântărilor numite „colinde de popă”. Ele se foloseau de către colindători atunci când mergeau la casa preotului sau când îl colindau pe preot la biserică. Colindul pregăteşte ascultătorul printr-un cadru mitic, personalizează urarea, după care arată calităţile preotului slujitor al lui Dumnezeu pentru sufletele oamenilor: „La dalbele mânăstiri/ Lerui Doamne ler,/ Sunt nouă preoţi bătrâni/ Numai unul mai bătrân,/ Lerui Doamne ler,/ Şi acela-i preot (numele)/ Ieşi afară, sui pe scară/ Lerui Doamne ler,/ Sui pe scară bate-n toacă/ Bate-n toacă de trei ori/ Lerui Doamne ler,/ Şi de clopot nouă ori/ Să-l audă lumea toată/ Lerui Doamne ler,/ Lumea toată jumătate/ Lumea toată jumătate/ Lerui Doamne ler,/ Să ne ierte de păcate/ Trandafir de la strămoşi/ Să ne fie sănătoşi/ Trandafir bătut pe masă/ Rămâi gazdă sănătoasă” (cules de la Grigoraș Marian şi Rusin Mihai din comuna gălățeană Schela).
Caracterul sacru al sărbătorii în societatea arhaică
Toată noaptea de Crăciun trebuie să ardă focul în vatră. Pentru a nu se stinge, se pune o buturugă care va arde până dimineață. Această tradiție ne duce cu gândul la una dintre ipotezele originii balcanice a cuvântului „crăciun”: „butuc”, „buturugă”. Cenușa rezultată se arunca prin grădină pentru un rod bun în anul ce urmează. „În a doua zi de Crăciun se duc oamenii cu colac la naș. Colacul constă din șapte pâini, un cocoș sau alte orătănii, două-trei sticle cu țuică și vin, o coastă de porc, doi-trei trandafiri (cârnați) și alte mărunțișuri. Când ajung acolo, finul sărută mâna nașii și a nașului și, când acesta din urmă ia desagii din spatele finului, îi adresează cuvintele: «De la noi puțin, de la Dumnezeu mult». Pe urmă se așază la masă, petrecând până seara, venind acasă cu căciula pe nas, ca de la naș”. În Ajunul Crăciunului, „după masă, bărbații merg în grădină cu securea ori cu toporul, ca să taie copacii care nu rodesc. Femeia, însă, cu mâinile pline de aluat, aleargă după ei cu rugămintea să nu-i taie, că vor rodi în anul ce urmează. Aceasta o fac de trei ori, crezându-se că în felul acesta pomii se vor înspăimânta și vor rodi la primăvară”. Există și credințe populare cu privire la prognozarea meteo. „Dacă în prima zi de Crăciun va fi vreme senină, frig și ger, atunci vara va fi bună” (Antoaneta Olteanu, „Calendarele poporului român”, București, 2001). „Dacă la Crăciun e cald, încât se pot ține ușile deschise, la Paști va fi frig”, notează Tudor Pamfile („Sărbătorile la români”, București, 1997).
Este adevărat că nu existau multe variante de petrecere a timpului, de „distracție”, pentru tinerii din satul arhaic. Totuși, fără a cădea într-o percepţie idilică a satului românesc ancestral, observăm rostul pe care îl aveau toate elementele din viața omului. Abaterea de la rostul lumii era amendată prin ironii, dojane sau chiar izolarea socială a celor care nu făceau lucrurile „ca lumea” prin obiceiuri ca „strigarea peste sat” sau „judecata mascaților”.
În anii ‘50 ai secolului trecut, activiștii comuniști au interzis colindatul. Obiceiul s-a păstrat totuși prin colindul copiilor mici și la stranele bisericilor. Astăzi colindăm tot mai puțin. Să fie frica de a mărturisi Nașterea Domnului Hristos? Sau avem teama de a cădea în derizoriu, de a fi izolați de cei care sunt „în trend” - tendința anticreștină a societății postmoderne?
Acest obicei, etalon pentru societatea românească arhaică, merită să fie dus mai departe măcar pentru înfrumusețarea sărbătorilor urmașilor: copiilor și nepoților noștri.