Colindul. Credinţa creştină, altoi pentru datina păgână

Cântece rituale străvechi a căror origine se pierde în trecutul îndepărtat al istoriei strămoșilor scito-traco-geto-daci, peste care s-au suprapus elemente ale culturii romane, colindele își înfig rădăcinile dincolo de pragul creștinis­mului. Tipul colindatului cu motive creștine, pur religioase în legătură cu Nașterea lui Hristos, deși are geneză bisericească, inspirată din imnografia cărților de cult și din Sfânta Scriptură, reprezintă aceeași datină, după modelul colindatului păgân. Biserica nu a făcut o concesie sau un pogorământ în acest sens, ci a considerat colinda parte integrantă a sufletului românesc creator de muzică și poezie, un tezaur de teologie, în care se cuprind dogma întrupării lui Dumnezeu, transfigurarea naturii, mântuirea și îndumnezeirea omului.

Creştinismul a păstrat viaţa sufletească a poporului român întreagă, cu toate obiceiurile şi tradiţiile ei, multe de provenienţă precreştină. Le-a combătut numai pe cele care erau dăunătoare pentru mântuirea sufletului. Pe cele rele le-a înlăturat, pe cele bune le-a sfinţit, le-a înmulţit şi le-a dezvoltat. Preoţii români au compus ei înşişi poezii şi legende şi au păstrat comoara tradiţiilor strămoşeşti, grupându-le în jurul marilor evenimente creştine din calendar, adică în jurul sărbătorilor. Aşadar, prin faptul că ne-am născut creştini, iar datinele strămoşilor noştri aveau puternice conotații spirituale chiar înainte de Hristos, Biserica nu a avut multe de înlăturat, ci dimpotrivă a adăugat şi a îmbogăţit, încurajând imaginaţia creatoare a omului din popor.

Sărbătorile - pulsaţia timpului cotidian şi a celui liturgic

Dacă despre timpul liturgic ştim că este un timp sacru, marcat de bătăile de toacă şi de clopot din ajunul sărbătorilor, când creştinul se opreşte din lucrul său, timpul cotidian perceput în satele vechi româneşti nu era nici acesta măsurat cu ceasul. În mintea ţăranului român, timpul este ceva care curge nemăsurat şi el nici nu-şi dă silinţa să-l măsoare, pentru că şi-a legat viaţa lui practică de cea religioasă şi se orientează, în mare, după soare, după anotimpuri, după umbra lui şi după sărbătorile din calendar. El ştie, de pildă, că: „La Sânta Măria Mare/ Tulesc oile de vale/ Şi se duc şi nu mai vin/ Pân”la Sfântul Constantin”.

... pentru că la Sânta Măria se face frig şi încep ploile la munte. Semnele unui an bun se arată la Sfântul Gheorghe, când codrul trebuie să fie încheiat, adică deplin înfrunzit, iar cioara să nu se vadă din grâu. Perele se coc la Sfântul Ilie, iar strugurii la „Probajne” (Schimbarea la Față a Domnului).

Prin colinde mărturisim că „Hristos s-a născut din Tatăl mai înainte de veci”, „Astăzi s-a născut/ Cel făr” de ”nceput” şi însăşi sărbătoarea Crăciunului este prezentă aievea în timpul nostru: „Mare-i seara de-astă seară/ Domnuleţ şi Domn din cer/ Şi nu-i seara de-astă seară/ Ci e seara lui Crăciun,/ Lui Crăciun celui bătrân/ Când S-a născut Fiul Sfânt,/ Fiul Sfânt pe-acest pământ”. Deși ne întoarcem în timpul de atunci, noi sărbătorim Nașterea Domnului acum, așa cum cităm pe Sfântul Roman Melodul: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște”. Betleemul nu mai este acolo, departe, în Palestina, ci undeva aici, pe-aproape, dincolo de marginea satului: „La Vitleem colo-n jos/ Cerul arde luminos/ Preacurata naște astăzi pe Hristos”.

„Veste bună, ce mai veste/ S-a născut Hristos în iesle”

O permanentă preocupare pentru Biserică a constituit-o teologia colindelor românești. Predicile, pastoralele, comentariile ierarhilor și preoților pe marginea sărbătorilor Crăciunului fac referire permanentă la textele colindelor românești. Poetul ardelean Octavian Goga, inspirat de această perioadă a colindatului, găsește că învățătura colindelor își are originea în Sfânta Scriptură și în imnografia cărților de cult. Taina sfântă a Ajunului, când românii primeau icoana Nașterii Mântuitorului Hristos în casele lor, se continuă spre seară în jurul focului, așteptând să vină la geam colindătorii. Cel mai bătrân povestea cum s-a născut Hristos, așa cum știa din Cazaniile citite de das­călii din sat. Iar când veneau co­lindătorii: S-a ­curmat de-odat” povestea/ Şi-i tăcere mută-n casă/ Osteniţi dorm ochelarii/ Pe Ceaslovul de pe masă./ Licărind o raz-atinge/ Geamul uşii de la tindă,/ De trei glasuri legănată,/ Se-nfiripă o colindă... (Pace, O. Goga)

Ochelarii „osteniți” de atâta citit din Ceaslov arată că învățătura colindelor nu este ruptă de tradiția bisericească și de Sfânta Scriptură.

„Colindatul”, „a colinda” înseamnă a umbla, a merge din loc în loc, aproape de sensul cuvântu­lui pelerinaj. Colindatul, ca și pelerinajul, nu se petrece fără un scop și fără o țintă. În cazul colindelor, ținta o constituie casele oamenilor, iar scopul este sfânt: a­nun­țarea unui mare eveniment - Nașterea Domnului. Anunțarea aceasta este o veste bună („Veste bună, ce mai veste/ S-a născut Hristos în iesle”), colinda transformându-se în Evanghelie. Se descoperă, deci, în colindă un act misionar. De reținut asociația frapantă cu praznicul Bunei Vestiri (25 martie) exact cu nouă luni îna­inte de Nașterea Domnului și cu mesajul Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria, mesaj care va fi preluat acum de colindători. Nu întâmplător troparul Bunei Vestiri spune „Astăzi este începutul mântuirii noastre”, iar capodopera universală a compozitorului Paul Constantinescu - Oratoriul bizantin de Crăciun - are ca primă parte „Buna Vestire”. Îngerul Gavriil „trimis a fost de la Dumnezeu în cetatea Galileii...” să aducă vestea cea bună. Colindătorii preiau „misiunea” de evanghe­lizare, fie în pământ ne­desțelenit, fie pentru permanentă aducere-aminte că Hristos Se naște. De aceea, copiii, considerați „trimiși” și „împu­ter­niciți” cu putere de Sus, vin cu autoritatea Celui Care i-a trimis, iar oamenii au respectul și încu­viințarea întocmai cum primește Fecioara Maria pe Îngerul Gavriil. Autoritatea colindătorilor rezultă mai cu seamă din calitatea de „martori oculari” (I In. 1, 1-2), iar când martori sunt copiii, cuvântul lor nu poate fi ignorat, pentru că ei nu mint, sunt fără de vicleșug și curați cu inima.

Elementele teologice ale colindului

Se contopesc în colindă patru acte întinse pe întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc: făgăduința, vestirea, așteptarea și plinirea. Făgăduința este a Domnului (Facere 3, 15), vestirea este a prorocilor, așteptarea și plinirea sunt ale omului.

Textele simple ale colindelor nu se depărtează de conținutul profund al textelor imnografice. Condacul Nașterii, Fecioara astăzi, conferă un conținut teologic bogat prin viziunea antinomică, tipică Ortodoxiei răsăritene. Termenii antinomici exprimă cel mai clar aici coborârea lui Dumnezeu printre oameni: Fecioara - naște; peștera - Cel neapropiat; îngerii - păstori; magii - steaua; Dumnezeu - Prunc tânăr. Este o permanentă pendulare între transcendent și imanent, o scară a lui Iacov în actualitatea creștinis­mului, trăită cu intensitate de fiecare generație în parte. Această ima­gine cu eternul Dumnezeu Care S-a hotărât să intre de-a dreptul în istorie, „strâmtorându-Se la dimensiunea umană”, o regăsim şi în colinda românească: „Astăzi s-a născut/ Cel făr” de ”nceput”.

Colindele nu sunt altceva decât rostirea populară a unor lecturi biblice în care se revelează măiestria unor făurari de frumusețe în domeniul poeziei și muzicii, de cele mai multe ori autori anonimi. Un vechi colind românesc spune: „Coborât-a, coborât/ Domnul Sfânt pe-acest pământ...” Acesta transmite același mesaj, formulat altfel în Sfânta Scriptură: „Și Cuvântul trup S-a făcut și S-a sălășluit între noi” (In. 1, 14).

Când au alcătuit Crezul, Sfinții Părinți de la Niceea au precizat că Domnul Iisus Hristos a înviat a treia zi, „după Scripturi”, adică potrivit Scripturilor ca să nu mai încapă nici o îndoială. Tot astfel mărturisește începutul unui colind: „O, pricină minunată/ Din ”nceput de lumea toată,/ Din ”nceput și din vechie/ Precum la Carte ne scrie”. „Cartea” nu este altceva decât Biblia, iar un alt colind ne spune că cei trei crai de la Răsărit s-au lăsat călăuziți de stea: „Ș-au mers, după cum citim/ Până la Ierusalim” (după cum citim în Sfintele Scripturi, ca să nu se creadă că această istorisire a fost născocită de cineva, ci că este izvorâtă din credință).