Comuniştii i-au confiscat lui Constantin Silvestri colecţia de artă

Constantin Silvestri (1913- 1969), considerat cel mai mare compozitor român după George Enescu, a luat calea exilului în 1958, când regimul comunist i-a încorsetat turneele din afara graniţelor.

A fost dirijor, compozitor și pianist. A început să studieze pianul din copilărie. A urmat cursurile Conservatorului din București, unde i-a avut profesori pe Mihail Jora și Florica Musicescu. La zece ani susţinea deja concerte. Pasionându-l dirijatul, în care se considera un autodidact, a fost premiat de patru ori la concursul de compoziție instituit de Geor­ge Enescu. A fost susținut de Mihail Jora, care l-a ajutat şi financiar în momente mai dificile, dar a fost ghidat și de George Enescu, cu care avea să păstreze legătura şi în străinătate.

A devenit director al Operei Române, iar după al Doilea Război Mondial a condus şi Filarmonica din București. În 1958, a dirijat premiera românească a operei „Oedipe” de Enescu. Cu un an înainte debutase dirijoral în Anglia, la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Londra și al Orchestrei „Philarmonia” şi începuse să aibă succes, era invitat peste tot, în Germania, Elveția, Italia, Olanda. Tot atunci a făcut primele înregistrări muzicale la Paris, care i-au adus şi Marele Premiu al Academiei „Charles Cross”. În această perioadă de turnee internaţionale, Securitatea română nu ştia dacă muzicianul avea să se mai întoarcă sau nu. Când oamenii Securităţii au aflat că a cerut azil politic, au încercat o negociere cu Silvestri, dar el le cerea o garanţie de la însuşi Gheorghiu-Dej că poate să iasă oricând din România pentru turnee. N-a primit acea garanţie.

Ceea ce a urmat după stabilirea lui la Bournemouth, în Marea Britanie, a fost o parte neştiută a vieţii compozitorului. Această parte de biografie a scos-o la lumină violonista Ioan Raluca Voicu-Arnăuţoiu, în cartea „Constantin Silvestri - biografie necunoscută”, bazată pe cercetarea dosarului de urmărire de către Securitate. Când autorităţile de la Bucureşti au înţeles că muzicianul a părăsit România, în primă­vara anului 1960 i-au confiscat şi si­gilat toate bunurile, aşa cum se pro­ceda cu trădătorii de ţară, deşi pe Silvestri nu l-au condam­nat şi etichetat în acest fel. Aflăm din cartea amintită că au fost ridicate de la locuinţa din Bucureşti a compozi­to­rului bunuri extrem de valoroase - şi artistic, şi material. Aproape 1.300 de discuri şi 300 de benzi de magnetofon cu muzică, 50 de colete cu partituri şi cărţi de muzică, alte zeci de colete cu cărţi de beletristică, baghete de dirijat, clasoare cu mii de mărci poştale, dar şi porţelanuri, obiecte de mobilier, un pian, sculpturi şi alte obiecte de artă. Dar cea mai mare avere era colecţia de 90 tablouri. Compozitorul deţinea picturi de Grigorescu, Andreescu, Luchian, Tonitza, Iser, Pallady, Monticelli, Wallace şi alţii. Interesant este că nu s-a procedat legal, nici măcar în cadrele legilor regimului de atunci, astfel încât acele bunuri râvnite de demnitarii comunişti erau cumpărate de la stat pentru preţuri de nimic. Lucrurile confiscate au fost duse la Ministerul Învăţământului şi Culturii, iar după ce unele au fost distribuite către divserse instituţii, celelalte au rămas în grija Securităţii. Proce­sele-verbale au fost întocmite neclar, omiţându-se intenţionat ti­tlurile tablourilor şi numărul lor. Astfel încât, reconstituirea destinaţiei picturilor şi a altor bunuri confiscate din casa lui Constantin Silvestri nu se mai poate face astăzi. Împărţirea efectivă a colecţiei de artă confiscate s-a făcut după moartea primei soţii, în 1967. Mamei compozitorului i-au restituit câteva acte şi nişte fotografii. Nu se ştie cu exactitate dacă măcar unele dintre tablourile confiscate se află în Muzeul Naţional de Artă. Mai plauzibilă pare ideea de a se afla pe pereţii celor care i-au moştenit pe demnitarii comunişti ori de a se afla în circuitul pieţei de artă.

Constantin Silvestri a fost extrem de iubit de orchestra pe care a dirijat-o în Anglia. De altfel, a transformat Bournemouth Symphony Orchestra dintr-o orchestră de provincie într-una cu reputaţie internaţională, iar revistele occidentale i-au consacrat cronici elogioase. A murit la 20 februarie 1969.