Conştiinţa prezentului ca punte între trecut şi viitor

Omul cu adevărat modern este cel care are această conştiinţă profundă a prezentului ca punte între trecut şi viitor. Sinele, ca matrice purtătoare a acestei conştiinţe, se va exterioriza în orice epocă istorică prin personalitate. Iar ceea ce caracterizează personalitatea, dându-i certificatul de autenticitate, este limba înţeleasă ca expresie a identităţii culturale a vorbitorului.

În limba română, tributară culturii populare străvechi, a rămas expresia „a îndruga verzi şi uscate” sau „cai verzi pe pereţi” sau, cea mai veche dintre ele, „a îndruga moşi pe groşi”, cu sensurile „a înşira vrute şi nevrute”, „a spune nimicuri”, „a spune poveşti sau minciuni”. De menţionat faptul că în poveşti calul (adesea, năzdrăvan) este simbolul luminii, al biruinţei binelui asupra răului, este personajul principal cu ajutorul căruia se înving obstacolele. De unde culoarea verde şi proiecţia acestor cai pe ziduri? Aici, se face aluzie la pictura parientală sau rupestră, dar şi la înariparea lor, în poveşti, deci la vechimea modelelor preluate prin repetare de către fiecare generaţie. Verbul a îndruga - „a spune” are şi el o va­loare conotativă puternică, fiind un verb ce ţine de sfera tehnicii populare, a micilor meşteşuguri casnice de prelucrare a lânii şi a cânepii (Dicţionarul limbii române, tomul II, Partea I, Bucureşti, 1934). Locuţiunea se reduce, prin elipsa verbului, la forma cai verzi pe pereţi, având sensul acţiunii ideale, greu de realizat, imposibilă.

Prin cunoaşterea etnologică a istoriei naţionale şi universale, a miturilor creaţiei, pot fi redescoperite simbolurile reale din lumea fantasticului, stabilindu-se geneza şi rolul lor funcţional. De ce este necesar acest lucru? În primul rând, pentru conştiinţa prezentului, care se defineşte întotdeauna prin recuperarea trecutului în vederea construirii viitorului. Omul modern cu adevărat este cel care are această conştiinţă profundă a prezentului ca punte între trecut şi viitor. Sinele, ca matrice purtătoare a acestei conştiinţe, se va exterioriza în orice epocă istorică prin personalitate.

Apologia lui „astăzi”

Secolul 21, saturat de materie şi înaltă tehnicitate, caută ceea ce părea a fi uitat sau scos din uz, ca nepragmatic, omul cu structura şi poziţia sa unică în univers, prin consubstanţialitatea sa cu divinul. Carl Gustav Jung, confruntat cu maladiile generate de această îndelungă uitare şi de disjuncţia dintre Dumnezeu-Creatorul şi omul-creatura Sa, defineşte calitatea omului modern astfel: „Să înţelegem bine, nu omul care trăieşte astăzi e modern, căci atunci toţi aceia care trăiesc azi ar fi moderni; modern este numai acela care are cea mai profundă conştiinţă a prezentului, dar ar fi o adevărată minciună să negăm trecutul şi să nu avem decât conştiinţa prezentului. #Astăzi» nu are sens numai dacă este între ieri şi mâine. #Astăzi$ este un proces, o tranziţie care se desprinde de ieri spre a merge înspre mâine. Acela care înţelege astfel are dreptul să-şi zică modern (L’homme à la decouverte de son âme (capitolul Le problème psychique de l’homme moderne), Geneva, 1957).

Apologia lui „azi”, „acum”, timp al acţiunii şi definirii noastre, o întâlnim în toate convorbirile proniatoare dintre Mesia, Cel care se descoperă mulţimii, spontan, prin dragostea şi mila Sa dumnezeiască de a ierta şi ajuta pe cei care au nevoie (orbi, şchiopi, paralitici), deci pe toţi aceia care Îl strigau pe cale, dar şi pe cei ce-L recunosc ca Fiu al lui Dumnezeu, inclusiv tâlharul de pe cruce: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi, vei fi cu Mine în rai! (Luca 23, 43)”.

Limba, expresie a identităţii culturale

Ceea ce caracterizează personalitatea, dându-i certificatul de autenticitate, este limba înţeleasă ca expresie a identităţii culturale a vorbitorului. „Limba de lemn”, al cărei dezastru se vede şi astăzi, denaturează esenţa vieţii, aducând în prim-plan deteriorarea şi distrugerea ei. Iată cum este descrisă această deteriorare de către acelaşi Carl Gustav Jung: „Dacă o limbă încearcă să înlocuiască viaţa, nu numai limba va fi deteriorată, ci şi viaţa. Pentru a dobândi eliberarea de tirania precondiţionărilor inconştientului sunt necesare două lucruri: [limba] să-şi îndeplinească responsabilităţile sale intelectuale tot atât de bine (sau în acelaşi grad) cu responsabilităţile morale (Ma vie. Souvenires, rêves et pensées, Gallimard, Paris, 1966)”. Acest lucru înseamnă o revenire la limbajul autentic, real, care este matricea sau identitatea ce reprezintă însăşi autenticitatea personalităţii, recunoscută mai ales în valoarea cuvintelor sale. Să nu uităm definiţia scurtă pe care Dante Alighieri a dat-o limbajului, tuturor vocabulelor pe care le-a utilizat în magnifica sa operă „Divina comedie”: „Nomina sunt consequentia rerum”, adică numele sunt urmările, „consecinţele” lucrurilor.

Să regândim lumea cu puritate de copil

Suntem la ceasul de răscruce al istoriei naţionale şi universale, când trebuie mult discernământ în alegerea modelelor culturale. Aceeaşi percepţie o avea şi Constantin Noica, care, dezamăgit de tot ce se întâmpla în ţară şi în afara ei, scria o scrisoare deschisă unor intelectuali din Occident, în vara anului 1987, cu câteva luni înainte de a trece hotarul ce-l despărţea de Lumină (Prefaţă la modelul european - Scrisoare către un intelectual din Occident, Bucureşti, 1987): „Dar dacă nu vorbiţi voi, trebuie să vorbească pietrele. Şi ele spun mai mult, fără acest fel al vostru de a urâţi veacul, l-aţi şi urâţit, prelungindu-i până la absurd nonsensul şi cinismul, ce vă sunt atât de dragi. Nu ştiţi să arătaţi că oamenii au pentru ei şi alt liant decât cel exterior, adus astăzi de sumarele noastre conective. Voi lăsaţi oamenii să trăiască unul lângă altul, ca şi cum ar fi unul fără altul, şi ajutaţi de o tehnică prin care am reuşit nu atât să ajungem undeva, cât să plecăm mai repede de oriunde, o tehnică a bunelor despărţiri şi decolări; voi favorizaţi o societate în care surâsul fad, politeţea şi salutul amabil, prin agitaţia mâinii, dau singura măsură a societăţii noastre civilizate… Am scris aceste pagini cu sentimentul fratelui neluat în seamă (cum suntem toţi aici), care cerşeşte pentru el şi lume o îmbrăţişare”.

Îmbrăţişarea pe care o aştepta însinguratul de la Păltiniş este pe punctul de a se înfăptui astăzi, cu condiţia de a-l lua în seamă mai întâi noi, aici, şi prin noi, dar şi Occidentul, spre a asimila ceea ce este vital pentru fiinţa noastră, înlăturând nonvaloarea. Să învăţăm să regândim lumea, pornind de la sinele delicat şi fascinant al fiecărui copil, să învăţăm noi, adulţii (aşezaţi în fotoliul iluzoriu al vieţii tihnite), să-l luăm în serios şi să-i cercetăm cererile sufleteşti.

Familia şi şcoala au foarte multe de făcut în direcţia educaţiei atotcuprinzătoare, spre a nu ignora multitudinea aspectelor vieţii copilului în formare, atât cele materiale, cât şi cele spirituale. Spiritualul, cu modelul său ideal unic, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a sprijinit pe realul existenţial al naturii umane, copilăria însemnând puritate. Referindu-se la această puritate şi la adevărul văzut cu duhul de către copii, Iisus le-a spus arhiereilor şi cărturarilor cârtitori, supăraţi pe copiii care „strigau în templu şi ziceau Osana, Fiul lui David!”… Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-aţi citit că „din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 15-16)