Convertire la Ortodoxie, artă sacră și rugăciune - un exemplu occidental
Iconografia ortodoxă este și rămâne vie prin cei care o slujesc cu însuși timpul vieții lor. Maeștri sau învățăcei, aceștia aparțineau până ieri doar popoarelor ortodoxe, născându-se duhovnicește unii din alții spre desăvârșirea artei bisericești și cuprinzând acum și alte neamuri. Unul dintre exemplele grăitoare în acest sens este și școala de iconografie de la Paris, una dintre continuatoarele ei de astăzi fiind și pictorița de origine franceză Valérie Cagnat, fostă elevă a uneia dintre ucenicele întemeietorului acestei școli, Leonid Uspensky.
Sunteți absolventă a Școlii Naționale Superioare de Arte Plastice din Paris (ENSBA). Ce v-a determinat să pictați icoane ortodoxe și să treceți, astfel, de la arta profană la arta religioasă?
Pe când eram studentă și aspiram să devin pictoriță problema artei religioase a devenit foarte repede centrală pentru mine, întrucât intuiția îmi sugera că arta veritabilă nu putea fi decât metafizică. Deși nu eram credincioasă (cu toate că proveneam dintr-o familie de confesiune catolică), problema sensului existenței noastre pe pământ era pentru mine chinuitoare și sursa unei mari suferințe interioare. Această căutare se contopea cu cercetarea unei lumi interioare susceptibile să comunice o realitate spirituală care să poată fi accesibilă sufletului omului contemporan.
Am studiat așadar arta sacră din diferite tradiții pentru a mă impregna de ea și a găsi în ea inspirație (mai ales la „italienii timpurii”), însă spre surprinderea mea aceste cercetări nu m-au făcut niciodată să descopăr lumea icoanelor. Am întâmpinat dificultăți insurmontabile: simțeam foarte mult că demersul meu era artificial, în măsura în care urma să sfârșesc într-o formă de simbolism hrănit de subiectivitate, mulțumindu-mă să reproduc forme anacronice, amputate de substanța lor dătătoare de viață, tocmai pentru că era abordată din exterior, fără o veritabilă adeziune la o realitate spirituală. Acest proiect confuz și ambițios s-a finalizat într-o criză interioară foarte profundă și într-o totală incapacitate de mă exprima. Eram într-un impas.
Atunci, prin harul lui Dumnezeu, o întâlnire neașteptată și providențială a bulversat viața mea și am devenit ortodoxă. La puțină vreme după botez, părintele meu duhovnicesc, care-mi cunoștea bine parcursul, mi-a sugerat să încep deprinderea iconografiei pe lângă maestrul Emilie Van Taack, ea însăși ucenica lui Leonid Uspensky. Aceasta a fost pentru mine o revelație: atunci am înțeles că icoana era calea și răspunsul la căutarea mea interioară și că ceea ce eu căutasem, atât de confuz și stângaci, era rezolvat prin practica iconografiei, prin teologia icoanei și prin credință.
Care este motivul proximității dumneavoastră sufletești față de Biserica Ortodoxă Română?
Cum se zice în română: „Voia lui Dumnezeu!” Poate părea pretențios, însă nu eu am ales Ortodoxia, ci ea a venit la mine! La originea convertirii mele a fost întâlnirea providențială cu cel care urma să devină părintele meu duhovnicesc. Atunci când l-am văzut, fără să știu nici cine era, nici chiar de ce confesiune era, am avut o certitudine interioară care depășea logica mea omenească: găsisem în sfârșit ceea ce căutasem de atâta vreme, și o bucurie lăuntrică imensă m-a inundat… Acest necunoscut tocmai fusese hirotonit episcop în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale! Trebuie să spun totuși că acest eveniment incredibil a fost precedat de o criză interioară profundă, în timpul căreia am îndrăznit, împinsă de disperare și în ciuda reticențelor rațiunii mele, să adresez o rugăciune unui Dumnezeu necunoscut, pe care L-am implorat să mă ajute în pofida totalei mele lipse de credință.
Trebuie, de asemenea, să menționez rugăciunile unui prieten catolic practicant cu care discutam adesea pe tema existenței lui Dumnezeu, precum și pe acelea, atât de discrete încât nu aș fi aflat de ele dacă nu i le ceream, ale tatălui celui mai bun prieten al meu (el însuși român și ortodox), care sunt sigură că au contribuit incontestabil la acest răspuns miraculos al Domnului în ceea ce mă privește. Nici astăzi nu încetez a mă minuna de el!
Ce v-a marcat cel mai mult duhovnicește și profesional în anii petrecuți ca ucenic iconograf? Cum v-a influențat doamna Emilie Van Taack?
Mi se pare dificil de răspuns concis la această întrebare. Țin totuși să spun că pentru mine practica iconografică nu poate să se rezume la o simplă profesie, în măsura în care ea este prin însăși natura sa o artă liturgică înrădăcinată profund în viața duhovnicească și ascetică, fiind o slujire în și pentru biserică (a amesteca banii cu icoana nu poate decât să ne ducă la o deviere, căci nu putem sluji și lui Dumnezeu, și lui mamona).
Ca să rezum esența învățăturii doamnei Emilie Van Taack, aș dori să amintesc cuvintele lui Evagrie Ponticul, care spune că teolog este acela care se roagă cu adevărat. Iertată să-mi fie îndrăzneala, însă pot spune că doar cel care se roagă este cu adevărat iconograf! Emilie Van Taack este, după câte știu, una dintre puținele iconografe din Occident care unesc atât de strâns practica iconografiei cu viața ascetică, spre deosebire de numeroase ateliere în care totul se rezumă la simpla achiziție a unei tehnici. Fiecare curs începe cu lectura unui canon al Sfinților Apostoli, cărora atelierul este închinat.
Ca începătoare și ucenică iconografă (la fel mă consider și acum, căci acest drum este atât de lung și dificil), dar și odată cu trecerea anilor, consider că sunt în măsură să apreciez acuratețea învățăturii sale, la nivel plastic, ascetic și dogmatic.
Din perspectiva duhovnicească, ceea ce m-a marcat cel mai mult este faptul că nevoința iconografică este înțeleasă ca o colaborare între Dumnezeu și om, iar pentru a ajunge la această comuniune sunt necesare rigoarea, disciplina, smerenia, convertirea interioară, lupta cu sine, prin renunțarea la propria subiectivitate, pentru a lăsa loc lucrării Duhului Sfânt. Ea m-a învățat de asemenea să văd cu multă finețe adevăratul limbaj al icoanei, mai ales în desenul iconografic și în perspectiva inversă.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră școala de iconografie de la Paris și icoanele lui Leonid Uspensky?
Ceea ce poartă numele de „școala iconografică de la Paris” mi se pare a fi secundar față de importanța și influența muncii lui Leonid Uspensky, atât în calitate de iconograf, cât și ca teolog (fără să mai vorbim de figura carismatică a călugărului iconograf Grégoire Krug).
Deși noi încercăm smerit să le călcăm pe urme, consider că nici un iconograf contemporan nu a ajuns la măsura lor. Leonid Uspensky a fost la originea renașterii iconografice din Occident, regăsind puritatea icoanei, sensul și conținutul ei veritabil (care fusese pierdut din secolul al XVII-lea), în timp ce părintele Grégoire a dus și mai departe această viziune contemplativă a icoanei, printr-o expresie neegalată până acum a Luminii necreate. Ei sunt martorii faptului că fidelitatea față de Tradiție nu este o reproducere sterilă de canoane iconografice, ci o creație mereu reînnoită în Duhul Sfânt.
Organizați des expoziții de icoane în spațiul public?
N-am avut niciodată până acum ocazia să particip la expoziții în spațiul public, însă nu am nici dorința de a face acest lucru. Consider că această abordare este puțin cam mondenă și destul de îndepărtată de vocația primară a icoanei, aceea de a fi dedicată rugăciunii personale sau a celei liturgice. În plus, lucrez destul de lent și mi-e greu să onorez la timp comenzile pe care le iau. Eu nu pictez icoane fără o necesitate spirituală precisă.
Cum sunt percepute lucrările dumneavoastră de către francezi în general și de către ortodocșii care trăiesc în Franța?
Această întrebare este prematură pentru că nu sunt decât la începutul acestui drum, iar majoritatea icoanelor mele au fost realizate pentru persoane private. În viitorul apropiat, dacă ajută Dumnezeu, o să pictez iconostasul Mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din Elveția, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Iosif.
Ce importanță au pentru dumneavoastră sfinții, aceste frumoase personaje zugrăvite în icoanele pe care le pictați?
Ei sunt modelele noastre, inspiratorii și mijlocitorii noștri către Dumnezeu! Prin rugăciune și prin nevoința iconografică, noi căutăm smerit să ne apropiem de ei. Ce am fi noi fără rugăciunea lor bineplăcută lui Dumnezeu, căci „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob 1, 17), prin mijlocirea sfinților.
Cum concepeți, ca iconograf, Ortodoxia ca mod de viață, într-o lume din ce în ce mai secularizată?
O concep ca pe partea cea bună, aceea a Mariei, care nu se va lua de la ea (Luca 10, 42), și ca pe unicul refugiu pentru a rezista atmosferei ambiante și apăsătoare, căci intenționat ostilă oricărei forme de viață duhovnicească, oricărei rugăciuni. Consider că fără o participare sacramentală activă și o împărtășire foarte deasă, cum spunea chiar părintele Sofronie, nu avem forța de a rămâne creștini, atât de mult lumea de astăzi este scufundată în întuneric… Este o provocare și o cruce pe care noi trebuie să o purtăm cu încredere, încredințându-ne pe noi înșine milostivirii dumnezeiești, căci Însuși Domnul ne-a spus: „Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).