Copii fără părinţi, copii fără copilărie

Literatura de psihiatrie vorbeşte despre o aşa-zisă "întinerire a depresiei" sau a tristeţii, în sensul că tot mai mulţi copii, tineri şi adolescenţi cad pradă acestei grele boli sufleteşti. Aceleaşi izvoare medicale arată că, dacă Elveţia, ţară cu un ridicat standard de viaţă, consemnează cele mai multe tentative suicidare la tineri, România are tineretul cel mai depresiv din întreaga Uniune Europeană, iar o cauză a acestei stări de spirit o constituie lipsa de perspectivă şi orizont a acestora. Categoria cea mai vulnerabilă şi cea mai dezavantajată din punct de vedere social din România o constituie tocmai cea a tinerilor, care se confruntă tot mai timpuriu cu diverse probleme, lipsuri, neîmpliniri şi frustrări.

Uneori în căutarea unei vieţi mai bune şi comode, pe care nu au posibilitatea să şi-o creeze acasă, alteori pur şi simplu pentru a supravieţui, mulţi români au fost nevoiţi să ia calea străinătăţii, sperând că acolo vor descoperi o viaţă mai frumoasă şi mai uşoară, mai civilizată şi mai plăcută. Nu puţine le-au fost însă deziluziile, în provizorat social şi material, într-o lume atât de diferită şi de străină valorilor în care au fost educaţi. În urma lor au lăsat, în nenumărate situaţii, familii: părinţi, soţi, soţii şi copii; au părăsit mediul şi anturajul în care se născuseră, crescuseră şi se formaseră, crezând că vor descoperi o lume nouă, iar această descoperire va folosi tuturor. Au părăsit ţara şi familia, chiar şi pentru o perioadă de timp, cu speranţa că, la întoarcere, vor aduce agoniseala lor, iar din aceasta vor avea cu toţii un trai îmbelşugat. Şi există numeroase exemple de "români fericiţi", de conaţionali care s-au realizat material în afară. În urma plecării lor, însă, s-au născut şi dezvoltat adevărate drame personale şi familiale. Pe lângă sentimentul acut al singurătăţii pe care l-au trăit cei mai mulţi dintre românii plecaţi la lucru peste graniţă, cei care au resimţit cel mai puternic lipsa acestora au fost membrii familiei. Sunt tot mai numeroase cazurile în care nu doar taţii pleacă să muncească în afară, ci şi mamele care speră să se realizeze mai bine material în altă ţară, lăsând acasă copiii, în supravegherea unor bunici bătrâni şi bolnavi, a unor mătuşe sau unchi neputincioşi şi incapabili să înţeleagă deplin frământările, nevoile şi suferinţele sufleteşti ale acestor copii. Ştirile sunt uneori terifiante, din acest punct de vedere: tot mai mulţi astfel de copii, lipsiţi de dragostea, grija şi supravegherea părintească, se refugiază în acte antisociale, abandonând şcoala, dar integrându-se în cercuri şi anturaje vicioase şi păgubitoare pentru viaţa lor, în consum de alcool şi droguri, în tabagism, erotism şi sexualitate, în agresivitate şi violenţă. Nevoiţi să muncească în străinătate, cu speranţa că, la întoarcere, vor oferi copiilor un trai decent, părinţii pierd cel mai frecvent tocmai sufletul copiilor lor. Preocupaţi de profituri imediate, ei scapă din vedere faptul că pruncii cu care Dumnezeu le-a binecuvântat familia constituie investiţia cea mai importantă, investiţia vieţii lor. Caută să adune în afară, crezând că la întoarcere îşi vor ajuta şi ocroti copiii, dar nu îşi dau seama când şi din ce cauză relaţiile s-au răcit, iar copiii s-au îndepărtat, preferând afecţiunii materne sau paterne atmosfera libertină a anturajului, compania străinilor. Este o durere pentru un părinte, mamă sau tată, să constate că fiica sau fiul evită comuniunea cu ei, împărtăşindu-şi trăirile sufleteşti, bucuriile sau încercările personale anturajului. Iar recomandările pe care acesta i le face nu sunt dintre cele mai curate moral. Dacă mama şi tatăl îi dau sfaturi cu suflet de părinte şi în baza unei experienţe personale de viaţă, anturajul teribilist îi fac recomandări dintre cele mai păgubitoare pentru viaţa sa. "Vino cu trei luni mai repede acasă şi să ştii că eu îţi voi plăti salariu dublu!" Voi încheia cu un exemplu şi o concluzie. În urmă cu mai mulţi ani, un post de televiziune cu largă audienţă făcuse un reportaj- anchetă privind efectele dezmembrării familiilor, din cauza plecării unuia dintre părinţi la muncă, în străinătate. Au ales să vorbească mai întâi cu soţia bărbatului plecat, întrebându-o dacă alegerea făcută de soţ a fost una benefică pentru familie. Fără ezitare, femeia a răspuns că a fost, negreşit, o hotărâre bună, odată ce soţul plecat îşi pierduse serviciul, avusese, pe fond depresiv, o tentativă de sinucidere şi se aflau în fază de execuţie şi evacuare silită pentru neplata, de ani de zile, a cheltuielilor de întreţinere. Ba chiar cu mândrie, femeia se lăuda că din banii pe care îi primea lunar de la soţ achitase datoriile, în plus făcuse chiar şi unele modificări la casă: centrală termică, termopane, uşă metalică. Din banii pe care îi primea, deschisese chiar şi un cont, în care depunea lunar o sumă, pe numele copilului, în speranţa că peste ani nu va fi şi el constrâns, din cauza lipsurilor materiale, să ia calea străinătăţii. Cel puţin din ceea ce spunea, ea lăsa să se arate foarte mulţumită. Într-o cameră alăturată, în faţa calculatorului, se afla un băieţel de aproape 10 ani, singurul copil al familiei. Probabil că şi la viitorul lui se gândise tatăl, în momentul în care a plecat să facă bani, în străinătate. Reporterul i-a adresat şi copilului aceeaşi întrebare: Este bun sau rău faptul că tatăl său plecase din ţară. Iar el, cu simplitatea şi sinceritatea ce îi caracteriza vârsta, a răspuns la modul că mama spune că e mai bine aşa. Reporterul a insistat şi l-a întrebat iarăşi: Dar tu ce spui? Şi copilul a dat acelaşi răspuns, într-o altă formă. Cum că, din banii primiţi, şi-au plătit datoriile, şi-au pus centrală şi uşă metalică, ba chiar au instalat şi termopane. Văzând ochii umeziţi de lacrimi ai copilului, reporterul i-a spus din nou: dacă ai putea să îi transmiţi tatălui tău ceva, ce i-ai spune? Copilul a zis atunci că tatăl său este mult prea departe pentru a-l auzi, şi aşa dă telefon foarte rar, pentru a economisi bani şi a-i trimite apoi acasă. Dar dacă totuşi, te-ar auzi, ce ai dori să îi spui? l-a întrebat pentru a doua oară realizatorul. Iar copilul a zis: "Dragă tată, dacă m-ai putea auzi, să ştii că mama a plătit toate datoriile, a pus centrală, termopane şi uşă metalică. În plus, îmi pune lunar şi mie câteva sute de dolari într-un cont special, pentru a-i avea când voi fi mare. Însă, dragă tată, dacă mă auzi cu adevărat, am pentru tine o singură rugăminte. Eu am calculat banii care s-au adunat în contul meu. Vino cu trei luni mai repede acasă şi să ştii că eu, din aceşti bani, îţi voi plăti salariu dublu decât primeşti tu acum, acolo!" Concluzia este următoarea: orice copil are nevoie de afecţiune, de dragostea, grija şi bunătatea părinţilor săi. Are dreptul la un trai decent, însă nevoia cea mai mare a sa este nevoia de afecţiune, nevoia de sensibilitate din partea celor apropiaţi. Pentru a se dezvolta frumos şi armonios, fizic şi spiritual, el are nevoie nu doar de adăpost, ci şi de sentimentul siguranţei alături de părinţii săi, de confort sufletesc, ce suplineşte luxul material; are nevoie nu doar de hrană materială, ci mai ales de hrană spirituală, odată ce vârsta copilăriei, a adolescenţei şi a tinereţii, datorate lipsei experienţei, reprezintă perioadele cele mai vulnerabile din viaţa unei persoane.