Copiii, binecuvântare divină şi dar ceresc

Statisticile mondiale şi naţionale privind prezentul, dar mai ales viitorul familiei, date publicităţii de către instituţiile abilitate în ultimele luni, ar trebui să creeze tuturor temeri profunde. Ele arată că, în Europa, la fiecare 30 de secunde se produce un divorţ, iar la fiecare 27 de secunde se săvârşeşte un avort. Din trei familii ce vieţuiesc pe "bătrânul continent", doar una are copii, cea mai mare parte a acestora provenind din aşa-zisele "uniuni consensuale", deci din afara unei familii legitim şi legal constituite.

Numărul persoanelor în vârstă depăşeşte cu mult pe cel al adolescenţilor, astfel încât organizaţii importante au emis un semn de alarmă vorbind despre Europa ca un continent îmbătrânit şi despre o reală "iarnă demografică". Dacă în anul 2009 Parlamentul European, observând toate aceste lucruri, recomanda adoptarea de către toate statele membre ale Uniunii Europene a unor politici de încurajare a familiei şi a naşterii de copii şi crearea de ministere speciale care să încurajeze acest fapt, politicianul britanic Jonathan Poritt, pe baza unor calcule stranii, considera că, în contextul încălzirii globale şi al împuţinării resurselor Terrei, naşterea a mai mult de doi copii într-o familie constituie o gravă iresponsabilitate din partea părinţilor. Tot în anul 2009, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomanda statelor membre accesul nelimitat la avort, ca "drept necondiţionat în întreaga Uniune Europeană", precum şi introducerea educaţiei sexuale în şcolile din U.E, însă o educaţie nu care să responsabilizeze tinerii asupra darului procreaţiei şi a binecuvântării pe care o reprezintă copiii, ci în spiritul evitării acestuia, prin cunoştinţe de prevenţie şi contracepţie. În prezent şi ca urmare a tuturor acestor recomandări, avortul mai este interzis doar în două ţări europene (Irlanda şi Malta); este permis în anumite circumstanţe în alte 14 stare, iar în 11 dintre acestea este "liber". "Palmaresul" dramatic al României Nici în România cifrele şi realităţile nu sunt mai îmbucurătoare. Prima lege adoptată într-o aşa-zisă Românie revoluţionară liberă a fost cea a legiferării avortului, ale cărei efecte le constatăm astăzi cu mult dramatism. Statistic, 75% la sută dintre români s-au declarat recent împotriva avortului, 63% împotriva divorţului şi 91% împotriva homosexualităţii. Şi cu toate acestea, paradele gay s-au desfăşurat, divorţuri se pronunţă de acum şi "amiabil" mai multe decât oricând şi în număr mare mare decât al famiilor care se mai întemeiază. Cât despre avorturi, aceleaşi date statistice înspăimântătoare şi extrem de precise arată că 28% dintre femeile românce au făcut un avort; 32% - 2 avorturi; 30% - între trei şi cinci întreruperi de sarcină şi aproape 12% au săvârşit peste cinci avorturi. Media de avorturi pentru fiecare româncă devine astfel 3-4. Anii 1994, 2000 şi 2004 rămân trişti pentru istoria unui neam proclamat "creştin" şi "Grădină a Maicii Domnului", cu peste un milion de avorturi fiecare. Pentru acest întreg "palmares" trist, România a pierdut un incontestabil loc întâi la avorturi, situându-se astăzi pe locul al treilea, după ţări considerate "civilizate", precum Anglia şi Franţa. Faţă de toate aceste realităţi dramatice, credinţa ortodoxă apără dreptul la viaţă al copilului nenăscut, considerând avortul a fi o crimă premeditată şi fără circumstanţe atenuate, prin care părinţii refuză să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu în actul dobândirii de copii, o crimă în care, paradoxal, persoana care ar trebui să fie ocrotitorul vieţii personale şi a celei izvorâte din aceasta - mama - devine cel mai mare duşman. Familia - mica Biserică sau "biserica de acasă" Spiritualitatea ortodoxă dezvoltă o înaltă şi frumoasă învăţătură referitoare la vocaţia comunitară a omului, la nevoia de dialog şi comuniune a persoanei umane. Ea învaţă că familia are instituire divină şi se bazează pe alteritatea fiinţei umane, creată în cele două genuri: bărbat şi femeie. Dumnezeu, în baza atotînţelepciunii Sale, cunoaşte faptul că viaţa omului prin această lume este anevoioasă, după cum şi mântuirea - ţelul ei cel mai înalt - este o lucrare pândită de mari primejdii trupeşti şi sufleteşti. Dacă viaţa firească este dificilă, cu atât mai grea este înaintarea pe calea îngustă, aspră şi cu lacrimi, a mântuirii. Şi din acest motiv, Părintele Cel Ceresc îi dă omului ajutor potrivit pentru el, în persoana celuilalt, a soţului sau a soţiei. Spiritualitatea răsăriteană consideră că femeia reprezintă pentru soţul creştin cea mai mare binecuvântare care i-a fost dăruită de către Dumnezeu, pentru a se împărtăşi, alături de aceasta şi spre folos comun, de calităţile ei trupeşti şi sufleteşti, legate mai ales de constituţia ei fizică şi afectivă, de bunătatea şi delicateţea, suavitatea şi gingăşia fiinţei sale. În mod similar, pentru o soţie şi o mamă creştină, soţul ei reprezintă darul cel mai înalt oferit de către Creator, pentru a o susţine şi întări în opera de mântuire, îmbogăţindu-i viaţa cu trăsăturile lui: putere, hotărâre, fermitate, energie. În această relaţie de iubire şi dăruire şi în acest dialog al darurilor, fiecare dintre ei oferă celuilalt ceea ce are specific, mai frumos şi mai înalt, bucurându-se, în acelaşi timp, de darul vieţii sale. Dăruieşte fără să sărăcească, ci îmbogăţindu-şi infinit viaţa şi îmbogăţindu-l sufleteşte şi pe celălalt. Familia creştină constituie la rândul ei, potrivit acestei înalte concepţii, "Biserica de acasă", "Biserica în miniatură", loc al împlinirii şi realizării mutuale, trupeşti şi sufleteşti, şcoală a virtuţilor creştine, laborator al mântuirii şi desăvârşirii, un adevărat altar de jertfă. Toiagul bătrâneţilor noastre În cadrul acestei înalte concepţii despre familie, ca leagăn al civilizaţiei şi loc al desăvărşirii creştine, spiritualitatea noastră ortodoxă, bazată pe cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, consideră copiii a fi mângâierea cea mai mare pe care Dumnezeu a dat-o neamului omenesc după ce acesta căzut în păcatul primordial şi a pierdut nemurirea (Sf. Ioan Gură de Aur). Copiii sunt raza de lumină şi izvorul de bucurie din sufletul părinţilor, toiag bătrâneţilor şi neputinţelor celor care i-au născut şi i-au crescut, multe dintre acestea datorate tocmai grijii şi ostenelii depuse pentru naşterea, creşterea şi educarea lor. Prin naşterea de copii, părinţii devin colaboratori şi împreună-lucrători cu Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a adus la fiinţă, din iubire, şi pe toate le cheamă să I se asemene, în desăvârşire. Copiii reprezintă un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru părinţi, căci, odată cu venirea lor pe lume, casa noastră, familia noastră trebuie să devină un loc al bucuriei şi speranţei, să simtă o întinerire continuă, din frumuseţea şi curăţia acestora. Bucuriile adevăraţilor părinţi sunt împlinirile sau realizările, reuşitele şi succesele copiilor lor, după cum şi cele mai grele necazuri nu sunt cele personale, ci înfrângerile, necazurile şi nereuşitele copiilor. Copiii sunt moştenirea pe care o lăsăm, raţiunea şi motivaţia tuturor ostenelilor şi jertfelor noastre de o viaţă. Copiii reprezintă cea mai importantă investiţie a vieţii noastre, investiţia pentru veşnicie, însă drama lumii contemporane o constituie faptul că mulţi sunt preocupaţi mai ales de investiţii cu profituri materiale şi imediate, pierzând din vedere esenţialul, iar de multe ori când îl descoperă pe acesta este prea târziu. Educaţia copiilor constituie astfel cea mai mare artă, pentru că, în timp ce toate celelalte arte urmăresc un folos în lumea de aici, educaţia creştină a copiilor are ca scop dobândirea bunurilor viitoare şi veşnice. Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă, cu deplină îndreptăţire, părinţii cu artiştii ce trebuie să urmărească realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la început, asemenea unui bloc de marmură de mare preţ, dar amorf. Precum sculptorul trebuie să dea formă armonioasă acestuia, tot aşa şi părinţii trebuie să înfrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile cele mai înalte, îndepărtând tot ceea ce este contrar şi urât, să facă din copii adevărate opere de artă însufleţite. Educatorul este un Pygmalion care trebuie să se îndrăgostească de Galateea sa, adică de copilul pe care îl sculptează, pe care îl formează sufleteşte. Pentru toate aceste motive, soţii creştini trebuie să ia aminte la darul naşterii de copii, cu care Dumnezeu i-a învestit, şi să-l cultive, spre a lor mântuire.