Copiii şi adulţii străzii
În anii 1990, s-a stârnit o mare agitație în presă referitor la „copiii străzii”, minori care trăiau efectiv pe stradă, adăpostindu-se cum puteau de capriciile vremii, supraviețuind din cerșit, mâncând te miri ce, amețindu-se cu aurolac, cel mai ieftin drog, o improvizație, refugiindu-se în gurile de canal, unde iarna se puteau încălzi de la conductele de apă caldă și căldură. Un curajos reporter al acelor ani, Horia Țurcanu, a pătruns în acest straniu univers, demn de Misterele Parisului (iată, Bucureștiul a fost Micul Paris nu doar în partea lui strălucitoare interbelică), și a scris un reportaj tulburător, însoțit de fotografiile pe care copiii din canale îl lăsaseră să li le facă. Situații similare se înregistrau și în alte orașe.
Acești minori nu apăruseră peste noapte, nu erau victime ale capitalismului sălbatic, cum ar fi spus propaganda comunistă (cu ceva ecouri până în ziua de azi). Existau dinainte, așa cum existau și cerșetorii, și orfelinatele groazei, care ne-au făurit o imagine cumplită la scurt timp după Decembrie 1989, și infracțiunile violente, doar că, desigur, presa ceaușistă nu scria despre așa ceva.
Libertatea de a vorbi despre toate acestea, câștigată cu tribut de sânge, ne-a afectat valul internațional de simpatie câștigat la revoluție, dar a avut și un efect pozitiv, căci nu poți spera să fabrici un vaccin înainte de a pune virusul sub microscop. Presa și opinia publică, eliberate de frică și de orice complexe, au descoperit și au vorbit intens despre bieții copii ai străzii, ceea ce, supărător de încet, dar sigur, a dus la reducerea fenomenului, prin măsuri luate de toată lumea: statul, Biserica, autoritățile locale, mediul privat, comunitățile locale. Pe-atunci, se vehiculau estimări de ordinul miilor de minori fără domiciliu și, cum destul de repede România a avut sute și chiar mii de milionari, cineva spunea, mai în glumă, mai în serios, că ar fi suficient ca fiecare dintre aceștia să ia în grijă câte un copil...
Oricum, fenomenul e foarte complicat, căci unii dintre minorii dezrădăcinați, chiar dacă ajung în case de copii sau centre de plasament, de stat ori private, în condiții mai mult decât decente, chiar dacă sunt încredințați unor asistenți maternali, după o vreme fug de acolo, chemați de un instinct de libertate prost dirijat. Și nu, nu există date statistice despre câți minori sunt la acest moment în stradă.
Și nu numai ei, căci avem și destui adulți ai străzii, oameni fără adăpost, care la rândul lor, în destule cazuri, aleg acest trist mod de viață. La parterul blocului nostru a trăit mulți ani un bătrân care, întrebat de ce nu se duce la un centru de asistență socială (există azi, slavă Domnului, numeroase), a zis că acolo nu-l lasă să fumeze... Și nici să bea, aș adăuga...
Ce putem face noi, fiecare dintre noi? Desigur, nu poți face binele cu forța. Sunt totuși două lucruri pe care le putem face. Întâi, să-i ajutăm material. Dacă vă temeți că dau banii pe băutură sau, mai rău, le sunt luați de niște șefi de rețele de cerșetori, oferiți-le o pâine, o haină care nu vă mai trebuie, un mic pachețel de mâncare, o sticlă de apă. Apoi, rupeți-vă un pic de timp și, cu răbdare, încercați să-i convingeți măcar să încerce să intre într-un centru social. Câteva imagini pe telefon ar putea fi convingătoare!
Căci nu trebuie să uităm: și ei sunt ai noștri!