Credinţă, vers şi Înviere
E sărbătoare
Octavian Goga
E sărbătoare pe câmpie, şi-n suflete e sărbătoare,
Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare.
Sunt Paştile cele frumoase,
şi-n fire zvonul lor străbate,
Clopotniţa-şi îndoaie trudnic încheieturile uscate.
Arama strigă când se zbate măiastra clopotului limbă,
Eu simt strigarea ei aprinsă, şi-n vorbe sufletul o schimbă:
Voi toţi cari suferiţi şi plângeţi sub larga-ntindere albastră
Veniţi, veniţi, căci va să vie curând împărăţia voastră!
Veniţi, voi obijiţii lumii, cu buzele înfrigurate,
Voi, chinuiţii de arsura unei tăceri îndelungate;
Voi, osteniţii fără nădejde, voi, slujitorii fără plată,
Voi, căror vreme v-a dat veşnic numai porunca blăstămată;
Voi, ce muncirăţi pentru alţii, trudind cu mâinile-amândouă,
Veniţi, căci zvonul meu acuma vesteşte învierea, vouă!
Voi, cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude,
Eu cerului vă strig durerea, şi Dumnezeu din cer aude!
Aduc lumina care sparge şi sfarmă capişti de păcate,
Zăvoarele mucegăite din temniţe întunecate!
Eu celor orbi dezleg azi taina înfricoşată de-a vedea,
Şi prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea!
Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă-ncet
Şi-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret.
Rugă pentru ultima rugă
Ion Minulescu
Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta,
Să pot intra-n Ierusalim şi eu, cândva,
Ca şi Cristos, călare pe măgar,
În înflorita lună-a lui Florar !...
Dă-mi bucurie să mă văd trădat
Ca fiul Tău! -
De Iuda sărutat -
Şi ca să-mi pot îndepărta sfiala,
Dă-mi buzele Mariei din Magdala...
Cum nu sunt decât scribul cărturar,
Dă-mi, Doamne, spor la minte -
Nu lipsă la cântar...
Ia-mi inima şi-aruncă-mi-o la câini,
Şi-n locul ei dă-mi patru ochi
Şi zece mâini...
Dă-mi zborul rândunicii peste mări
Să-mi ducă scrisul dincolo de zări,
Şi-n ciocnetul de cupe -
La beţie -
Dă-mi darul să schimb vinu-n apă vie.
Dă-mi învierea morţilor din mine
Să-mi pot lega viaţa prin ei, numai de Tine -
Nu să-mi reneg stăpânul ca Petre-n sărbători
Când va cânta-n ogradă cocoşul de trei ori…
Iar dacă-o fi să mor şi eu ucis,
De cei cari n-au înţeles încă ce-am scris,
Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta,
Să pot muri ca şi Cristos, pe Golgota!...
Oul dogmatic
Ion Barbu
Dogma. Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor.
E dat acestui trist norod
Şi oul sterp, ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare!
Cum lumea veche în cleştar,
Înoată în subţire car
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă şi cavou.
Din trei atlazuri e culcuşul
În care doarme nins albuşul
Atât de galeş, de închis,
Ca trupul drag surpat în vis.
Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns,
Acordă lin
Şi masculin
Albuşului în hialin:
Sărutul plin.
Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, şi azi întocma:
Mărunte lumi păstrează dogma.
Să vezi la bolţi pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou-simbol ţi-l aduc,
Om şters, uituc.
Nu oul roşu.
Om fără soţ şi om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paşte:
Îl urcă-n soare şi cunoaşte!
*
Şi mai ales te înfioară
De acel galben icusar.
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Şi ou, şi lume. Te-nfioară
De ceasul galben, necesar...
A morţii frunte-acolo-i toată.
În gălbenuş.
Să roadă spornicul albuş.
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma - dogma.
*
Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el.
Şi deci la cloşcă să nu-l pui!
Îl lasă-n pacea - întâie-a lui.
Că vinovat e tot făcutul,
Şi sfânt - doar nunta, începutul.
Psalmul V
Ştefan Augustin Doinaş
Doamne, aş vrea să-Ţi spun Tu, cum i-aş spune
celui ce-mi pune povara lui groaznică-n spate.
Doamne, dezbracă-Te-n ceruri de soare;
leapădă-Ţi luna şi stelele; vino să
batem pe jos amândoi în sudoare
ţara aceasta de cântec şi jale.
Un rege
nu-şi stăpâneşte aievea
regatul, decât
dacă-şi conduce pe cel mai din urmă supus în
sala regală
Sunt orbul Tău, Doamne!
Fii Tu ologul pe care îl port pe cocoaşă,
împrumutându-i picioarele mele în drum
spre Emaus…
Învierea la porţile Răsăritului
Dan Verona
Hristos a înviat din morţi
Uluit să vadă câtă rană pe rană
Are de vindecat la ruginitele porţi
Din Europa Răsăriteană.
Şi câte sfinte şi luminoase veşmânturi
Are de ţesut pentru cei
Înzăpeziţi în răsăritene
mormânturi
Neştiind de-s creştini sau atei.
Doamne, Mântuitorule, în fiecare an aşteptam
Prunc să Te naşti din Fecioara curată -
Magii sufletelor noastre la un geam
Cu privirea tăiau sârma ghimpată
Urmărind steaua Ta de prunc împărat
Îndreptându-se în fiecare an spre Betleem.
Oare Te năşteai cu adevărat?
Ne bucuram pentru Tine şi plângeam fără să vrem
Căci mai adevărat decât Tine părea să fie Irod
Veştile vorbeau mai ales despre moarte
Învăţat-am, Doamne, să facem lacrimilor nod
Învierea Ta avea loc prea departe.
Mântuitorule, oare prădat-ai iadul şi pentru noi?
Deschis-ai oare porţile, împărăteştile porţi
Şi pentru bătuţii noştri de ploi,
Amărâţii Răsăritului morţi?
Mirul maicilor noastre fost-a puţin şi sărac
Dar tânguitu-s-au la fiecare răscruce
Lângă biserica trupului Tău veac de veac
Spânzurată, Doamne, pe cruce;
Dar tânguitu-s-au când Te-au văzut în piroane
Încât lacrimile lor ar îneca
Mieluşelule, vreo câteva
vaviloane
De mila noastră şi mila Ta.
Paştile Domnului cele mari, cele sfinte,
Paştile întru care ne-ai fost botezat -
Învaţă-ne bucuria învierii Tale, Cuvinte,
Deşi va fi greu, deşi izvorul ei pare secat.
Ai grijă când ne treci de la moarte la viaţă
Că ni-i sufletul tot numai rană
Şi încă simţim răsuflarea ieslei de gheaţă
Din soarta noastră răsăriteană.
Rugămu-ne ţie Maică Fecioară
Pune cuvânt la Mieluşelul iubit
Să nu rămânem la uşa împărătească, afară,
Că ai Lui sunt şi degeraţii din Răsărit.
Şi iar strigăm: Toarnă, Doamne, peste răni Învierea
Omorând moartea din trupul nostru vânat
Şi lăudată fie pururi cea dulce ca mierea
Maica lui Emanuel. Hristos a-nviat!