Creştinul în faţa morţii
Gândul că vom muri ne înfricoşează pe cei mai mulţi dintre noi; judecata la sfârşitul veacurilor este înfricoşătoare. "Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu", a scris Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31), referindu-se la cei ce părăsesc Biserica, cei care păcătuiesc de bună voie după ce au primit cunoaşterea adevărului şi nu se mai pocăiesc, cei care L-au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi I-au nesocotit sângele testamentului prin care s-au sfinţit, cei care au batjocorit Duhul harului (Filipeni 3, 18). Gândul la moarte să-l avem pururea în mintea noastră, învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pentru a depune şi mai multă stăruinţă în faptele bune pentru care vom fi întrebaţi la înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu (Matei 25, 31-46).
Cum gândea Sfântul Apostol Pavel despre moarte? "... pentru mine, a trăi este Histos şi a muri este câştig. Dar, dacă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. Şi, având această încredinţare, ştiu că voi rămâne şi împreună voi petrece cu voi cu toţi, spre sporirea voastră şi spre bucuria credinţei" (Filipeni 1, 21-25). Acelaşi Apostol ne învaţă: "... nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei 13, 14) şi că "... pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos" (Filipeni 3, 20). Deci viaţa noastră nu se sfârşeşte la marginea mormântului, iar moartea este o poartă spre viaţa veacului ce va să fie. Moartea trupească este urma păcatului neascultării strămoşilor în rai (Facere 1, 17), ea este, ca şi viaţa, darul lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 22), este iubirea de oameni a lui Dumnezeu faţă de omul căzut, cum se înţelege foarte limpede şi din rugăciunea de dezlegare pentru cei morţi: "... călcând porunca învăţăturii Tale" (Facere 2, 17) şi împărtăşit fiind chipului şi nepăzindu-l şi pentru aceasta ca să nu fie fără de moarte răutatea, cu iubire de oameni ai poruncit amestecării acesteia şi negrăitei Tale legături acesteia, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri, prin vrerea Ta cea dumnezeiască să se taie şi să risipească, iar sufletul să se mute acolo de unde fiinţă şi-a luat până la obşteasca înviere, iar trupul să se risipească întru acelea dintru care a fost alcătuit, cum a zis Dumnezeu "pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facere 3, 19). Aceasta-i gândirea creştină despre viaţă şi moarte: "Fiindcă mai ştim că, dacă acest cort - locuinţa noastră pământească - trupul - se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri..." (II Corinteni 5, 1). Aşadar, "întotdeauna plini de încredere şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere, avem încredere şi mai degrabă vrem să plecăm din trup şi să petrecem lângă Domnul. De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el - murim -, să fim bineplăcuţi Lui. Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău" (II Corinteni 5, 6-10). Pentru a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu, pentru a da răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu, suntem datori să fim milostivi şi să ajutăm "pe fraţii prea mici ai lui Hristos" (Matei 25, 31-46). "Nu uitaţi facerea de bine şi întrajutorarea, nu le daţi uitării; căci astfel sunt bine plăcute lui Dumnezeu" (Evrei 13, 16). Suntem datori să ne sfinţim viaţa: "Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care numeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12, 14). Sfinţenia vieţii o dobândim prin harul lui Dumnezeu împărtăşit nouă în Sfintele Taine ale Bisericii şi la care suntem datori să adăugăm faptele noastre cele bune.