Criteriul adevărului

Viaţa ne pune de multe ori şi în diferite feluri la încercare, iar noi trebuie să facem faţă acestor încercări. Şi dacă nu reuşim sau nu vrem să le facem faţă, ele se vor repeta până când, în sfârşit, ne vom trezi şi vom lua atitudinea care se cere. Iar dacă nu o vom lua niciodată, aşa vom trece dincolo, în starea de evoluţie la care am ajuns. În cazul acesta, însă, vom fi în situaţia celui care şi-a îngropat în pământ talantul, în loc să-l înmulţească, să-l valorifice.

Şi una dintre aceste încercări este aceea de a ajunge să vedem şi să recunoaştem, în diferite situaţii, adevărul, deosebindu-l de fals, de minciună şi astfel să putem lua atitudinea cea corectă. E vorba, mai ales, de ceea ce este adevărat şi drept în plan moral, în atitudinea pe care o luăm în faţa Cerului şi a semenilor. Ne întrebăm, însă, dacă doar cu puterile noastre omeneşti avem acces la un astfel de adevăr. Exemplele pe care le cunoaştem din viaţă şi din cărţi, mai ales din Cartea Cărţilor, ne spun că, de cele mai multe ori, nu cunoaştem adevărul, nu-l vedem, căci, duşi de subiectivismul şi chiar de egoismul nostru, mergem de obicei către o atitudine incorectă, în primul rând în raport cu Dumnezeu, apoi în raport cu semenii şi cu firea întreagă. Ne este dat tuturor să asistăm uneori la situaţii în care anumiţi oameni rămân cu obstinaţie pe poziţia lor, considerând că aceasta este cea corectă, deşi este evident, pentru cine are ochi de văzut, că ei sunt, de fapt, în fals. Sunt oameni care greşesc adesea în relaţiile pe care le au pe verticală şi pe orizontală şi, dacă încerci să discuţi cu ei, îţi dai seama că pentru ei adevărul este ca şi cum ar fi ascuns. Parcă un văl destul de consistent de ceaţă s-a aşezat peste ochii minţii lor şi ei nu au cum să mai vadă adevărul. Arhimandritul Sofronie, stareţul întemeietor al mănăstirii de la Essex, din Anglia, referindu-se la acest dat din viaţa noastră, exclamă la un moment dat: Stranie minune: Cu cât mai mult văd pe Dumnezeu, cu atât mai înflăcărată mi se face pocăinţa, căci cu atât mai mult îmi conştientizez nevrednicia înaintea Lui. Şi această minune neschimbat se repetă din veac în veac. Şi atunci problema care se pune este aceasta: Cum să-i faci pe asemenea oameni să vadă adevărul, cum să-i trezeşti la realitate? Omeneşte, nu cred că e posibil. Cu cât le vom vorbi mai mult, încercând să-i aducem la adevăr, cu atât se vor îndepărta mai mult de adevăr. Acel mare duhovnic din lumea Ortodoxiei din vremurile din urmă, care a fost părintele Porfirie, ne spune, repetând de mai multe ori în formulări diferite: Dacă cerţi pe cineva vinovat, ce va face? Nu doar că nu te va asculta, dar se va şi apăra şi va încerca să-ţi demonstreze contrariul, iar sufletul lui se va închide şi mai mult. Nu este deloc uşor să lucrezi cu oamenii atunci când vrei să te menţii neabătut în limitele dreptăţii şi ale adevărului. Dacă s-ar limita doar la puterile noastre omeneşti, cei pe umerii cărora apasă o asemnea sarcină nu au cum să nu ajungă la disperare. Din fericire, însă, puteri mai presus de cele omeneşti există şi se manifestă în viaţa noastră, mai mult sau mai puţin vădit, în taină sau, uneori, în mod miraculos. Lucrurile sunt, prin pronia cerească, astfel rânduite poate tocmai pentru ca noi să ajungem a înţelege că, dacă nu colaborăm cu Cerul, dacă nu ne punem la dispoziţia Celui Preînalt, lăsându-L pe El să acţioneze în viaţa noastră, nimica nu suntem şi nimica nu putem. Cazul cel mai elocvent este cel al Sfântului Apostol Pavel. Acelaşi arhimandrit Sofronie comentează în felul următor acest caz: Din Noul Legământ uimitoare este pilda Apostolului Pavel. El şi-a simţit păcatul de abia după ce, pe calea către Damasc, i S-a înfăţişat Domnul în marea Lumină a Dumnezeirii Sale şi apoi s-a depărtat în pustie (vezi Galateni 1, 17) spre a aduce pocăinţă Celui pe Care Îl prigonise. Cumplit îi fusese trecutul. Până la întâlnirea cu Hristos, Pavel putea crede că, asemenea Proorocului Ilie, şi el, aşijderea, „râvnea Domnului Atotştiutorul“ (cf. III Regi 19, 10). Şi dintr-o dată, tot ceea ce înainte trăise ca lumină şi dreptatea lui Dumnezeu s-au înfăţişat viziunii sale duhovniceşti, de acum, ca întuneric şi vrajbă împotriva lui Dumnezeu (cf. Iacov 4, 4; Luca 11, 35). Şi cu durere mare s-a cunoscut pe sine păcătos mai mult decât toţi ceilalţi. După experienţa pe care Apostolul Pavel a traversat-o, precum şi după cea a tuturor celor care au cunoscut miracolul convertirii la credinţă, concluzia este clară: Nu există decât un singur criteriu al adevărului - este viaţa şi învăţătura Celui Care Însuşi a spus: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.