Crucea Roșie Română, aproape 150 de ani de istorie
Începuturile Crucii Roşii Române (CRR) sunt consemnate în 1864, când România a devenit semnatară a primei Convenţii de la Geneva pentru ameliorarea situației răniților din armatele de pe câmpul de luptă, de care este legată înființarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii, pe care a ratificat-o în 1874. Doi ani mai târziu, la 4 iulie 1876, a luat fiinţă Societatea Crucea Roşie din România, care şi-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colţea din Bucureşti, conform crucearosie.ro.
Primul preşedinte al CRR a fost prinţul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897. În anii 1877-1878, în timpul Războiului de Independenţă, CRR a intervenit cu personal sanitar, ambulanţe şi trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie, a înfiinţat aşezăminte spitaliceşti în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară. În 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, a acordat asistenţă militarilor bolnavi de holeră, intervenind cu corturi de mare capacitate, materiale sanitare şi echipe medicale.
În 1906 s-au pus bazele Societăţii de Cruce Roşie a doamnelor din România, care activa în paralel cu CRR şi se ocupa cu strângerea de fonduri sau pregătea voluntari. În 1915, cele două entităţi au fuzionat, prilej cu care regina Maria a transmis următorul mesaj: „Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste”.
Au urmat intervenții în timpul celor două războaie mondiale și în salvarea răniților în urma cutremurului de 7,4 grade din 10 noiembrie 1940. Din 1947, CRR şi-a pierdut autonomia, devenind o anexă a autorităţilor comuniste. În 1990 a revenit la misiunea inițială și a intrat într-un proces de democratizare şi de aliniere la standardele internaţionale ale Mişcării de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.