Ctitori şi vieţuitori ai Pângăraţilor

Citeşte şi: Ctitori şi vieţuitori ai Pângăraţilor (II)

 

Mănăstirea Bistriţa a avut, dintru începuturi, tradiţii isihaste. Istoria ei s-a scris, o vreme, pe aceeaşi pagină cu a Mănăstirii Neamţului. Călugări râvnitori, smeriţi şi iubitori de linişte s-au format în obştea mănăstirii ctitorite de Alexandru cel Bun. Aşa s-a nevoit cuviosul Simeon şi a sporit duhovniceşte, tăindu-şi voia proprie şi luptându-se cu patimile omeneşti. Dornic de aspră nevoinţă, a luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Bistriţa în zilele lui Iliaş (1432), fiul lui Alexandru cel Bun Voievod, şi, împreună cu doi ucenici, s-a retras la linişte într-un loc mai ridicat, pe malul stâng al pârâului Pângăraţi, la poalele muntelui numit Paru, nu prea departe de metania sa.

Sporind mult cu darul Duhului Sfânt, a ajuns sihastru vestit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, adunând împrejurul lui ucenici iubitori de veşnicie, aşezământul lui fiind cunoscut în acel timp sub numele de Sihăstria lui Simeon.

Auzind bine-credinciosul voievod Ştefan cel Mare de nevoinţa cuviosului şi "aflând că nu are biserică unde să-şi facă rugăciunile", în anul 1461 i-a dat ajutor să ridice o biserică de lemn, hramul fiind închinat, printr-o minunată vedenie, Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Terminându-se în acelaşi an, biserica a fost sfinţită la 26 octombrie de mitropolitul Teoctist I, care l-a hirotonit ieromonah pe Simeon, devenind astfel primul întemeietor şi egumen al Mănăstirii Pângăraţi, care a purtat până în anul 1508 numele de Schitul lui Simeon. Atât de mult a sporit Cuviosul Simeon cu nevoinţa, cu rugăciunea şi cu darul Duhului Sfânt, încât s-a învrednicit de harisma vindecării bolilor şi a înainte-vederii. La chilia sa veneau mulţi suferinzi şi se făceau sănătoşi cu rugăciunile lui, credincioşi din multe sate şi chiar dregători din sfatul ţării, pentru a cere binecuvântare şi cuvânt de folos, căci era, cum spune tradiţia, "iscusit rugător şi povăţuitor de suflete". Se spune că Ştefan cel Mare al Moldovei îl preţuia şi adeseori îi cerea sfatul şi rugăciunea pentru el şi pentru ţară, mereu ameninţată de invaziile păgânilor.

La puţin timp după înfiinţarea schitului, Cuviosul Amfilohie (născut la anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei), care şi-a început de timpuriu viaţa monahală la Mănăstirea Moldoviţa, a venit la Pângăraţi în anul 1508. Aici a fost ales egumen, conducând obştea timp de 56 de ani.

Despre nevoinţa sa vorbeşte ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldoviţa, care l-a cunoscut personal: "Din copilăria sa s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Şi era scriitor foarte iscusit şi ştia meşteşug a lucra la lemn şi era cinstit de toţi Domnii şi miluit, dară de carte om prost se arăta. Şi până la bătrâneţe bine şi-a ocârmuit viaţa sa; în foame şi în sete, în răbdare şi întru osteneale, întru toată nevoinţa duhovnicească. Şi de la draci năpăsti şi ispite multe a răbdat până la moarte. Şi sfârşitul vieţii sale bine au săvârşit: că a dat ţărna ţărnei şi s-a dus în calea cea lungă a părinţilor, luându-şi plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător şi cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi."

Nevoinţele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au adus purtarea Sa de grijă şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, l-a obligat pe Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu să zidească la Pângăraţi o biserică de piatră pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri şi cetăţi din vremi de demult, "când a fost luna lui octombrie, în 22 de zile, la miezul nopţii, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veşminte albe îmbrăcat şi foarte frumos, cu dumnezeiasca slavă împodobit şi i-a zis lui: Scoală-te, Voievodule, şi degrab să mergi la Pângăraţi unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani şi să zideşti întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ştefan Voievod în zilele stareţului Simeoan Ieromonah. (...) Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine eşti, Doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat şi cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns: Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos şi ostaş, şi de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniţă am fost închis şi muncit şi în coastă împuns, carele în toată lumea şi în toată marginea se slăveşte numele mieu şi în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (...)"

În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârşitul vieţii, a adunat fiii duhovniceşti şi le-a spus cuvântul cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângăraţi în locul său pe ieromonahul Teodorit, ucenicul său, retrăgându-se la Moldoviţa, mănăstirea lui de metanie. Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei, sub numele de Enoh. În anul 1570, ştiind mai dinainte ceasul morţii sale, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi a trecut la Domnul în 7 septembrie, la şapte ceasuri din noapte, în zilele domniei lui Bogdan Voievod. Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit ca sfânt încă din viaţă, îndată după mutarea sa din trup, părinţii celor două mănăstiri, Moldoviţa şi Pângăraţi, îl cinsteau în fiecare an la data trecerii sale la cele veşnice.

Ucenicii stareţului Teodorit, care a urmat Cuviosului Amfilohie, au fost cei care au lucrat cu migală în Mănăstirea Pângăraţi icoanele Mântuitorului, Maicii Domnului şi Sfântului Gheorghe, în anul 1596, aflate acum în Patrimoniul Naţional.