Ctitori şi vieţuitori ai Pângăraţilor (II)

Citeşte şi: Ctitori şi vieţuitori ai Pângăraţilor

Alt moment important în dezvoltarea Mănăstirii Pângăraţi a fost perioada domniei Voievodului Vasile Lupu, mai exact anul 1642, când marele vistiernic Dimitrie Şoldan şi doamna Safta au făcut la Pângăraţi însemnate îmbunătăţiri, înnoind biserica, mărturie a acestui fapt fiind menţiunea din inscripţia în slavonă despre lucrările de la "acoperişul sfintei biserici".

O personalitate importantă a secolului al XVIII-lea a fost egumenul Daniil, care a pictat catapeteasma păstrată în prezent în muzeul Mănăstirii Pângăraţi. A fost apoi stareţ la Mănăstirea Bistriţa, "unde s-a săvârşit din viaţă cu moarte cumplită, rupându-se un pod putred care făcea legătura între casele egumeneşti şi biserică".

În timpul stăreţiei arhimandritului Varnava (1833-1859), se spune "că această mănăstire ajunsese cu totul în proastă stare". El a schimbat înfăţişarea "umilă şi dărâmată", întemeind satul "cu oameni aduşi din diferite părţi", dându-i numele după acela al mănăstirii.

În anul 1872, la insistenţele Ministerului de Interne, în clădirile mănăstirii a fost înfiinţat un penitenciar.

În secolul al XX-lea, de la ieromonahul Ilarie Lupaşcu se păstrează alături de scurtul istoric o "Inscripţiune" ascunsă în jugul clopotelor, în care vorbeşte despre micile sale realizări din acele timpuri grele, iar la sfârşit spune cu umilinţă: "Am făcut şi eu ce Dumnezeu m-a luminat cu averea Mănăstirii Pângăraţi, fiind stăpânită de către Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei, având ca Director pe Nicolae Vlădescu".

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi în cea imediat următoare, stareţ al mănăstirii a fost protosinghelul Iulian Danielescu. Acest stareţ a luptat împotriva exproprierii ilegale a pământului mănăstirii de către sătenii comunei Pângăraţilor, iar schimbările survenite în viaţa mănăstirii îl fac pe acesta să abandoneze stăreţia pentru a se retrage la Mănăstirea Bistriţa. În locul lui a fost numit protosinghelul Varahiil Jitaru, care a condus doi ani (11 iulie 1946 - 10 decembrie 1948), perioadă plină de încercări. În cele din urmă, arhimandritul Varahiil Jitaru a plecat ca stareţ la Mănăstirea Nicula, unde se va confrunta cu mari dificultăţi, datorate jafului şi intimidărilor neprietenilor Ortodoxiei, în perioada 1948-1955.

Ultimul stareţ al Mănăstirii Pângăraţi, înainte de desfiinţarea şi preluarea ei de către instituţiile comuniste, a fost ieromonahul Irinarh Drăgan, care, prin procesul-verbal din 2 mai 1960, preda forţat imobilele şi biserica Mănăstirii Pângăraţi către Staţiunea de Cercetări Biologice şi Geografice de la Stejaru. Au fost predate Mitropoliei Moldovei şi Sucevei Arhiva mănăstirii, precum şi patru saci cu cărţi, cu alfabet chirilic. Până în anul 1983, în biserica voievodală, loc de rugăciune pentru numeroşi cuvioşi, doar din când în când mai intra câte un lucrător de la staţiunea de cercetări, dar şi acela cu frică, pentru a spune în grabă o rugăciune ori să aprindă o lumânare.

S-a reuşit să fie redeschisă ca biserică de mir în anul 1981, iar din 1983 a devenit schit dependent de Mănăstirea Bistriţa, având egumen pe ieromonahul Visarion Barcău.

Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 23 mai 1991 s-a înfiinţat Mănăstirea Pângăraţi ca mănăstire de călugări, stareţ fiind numit ieromonahul (atunci) Luca Diaconu, venit de la Mănăstirea Bistriţa. Noua obşte de părinţi a reuşit, prin darul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, să câştige procesul cu cei care ocupau abuziv spaţiile mănăstirii. Începând cu anul 1996, stareţ al mănăstirii a fost părintele protosinghel Teofil Lefter, devenit în anul 2010 arhimandrit.

Obştea povăţuită de părintele Teofil s-a străduit să readucă în vechea vatră monastică frumuseţea de odinioară a acestui aşezământ, construind o biserică mare în care să fie slăvit Dumnezeu şi să fie pomeniţi fericiţii ctitori, slujitorii, vieţuitorii şi binefăcătorii care au ostenit şi s-au identificat cu acest loc veacuri la rând.

Prin lucrările de restaurare şi înfrumuseţare se pot vedea, armonios îmbinate, linii arhitectonice ale secolelor al XV-lea, al XVII-lea şi al XXI-lea. Ortodoxia adună în rugăciune, şi mai ales în Liturghie, veacurile trecute, prezente şi viitoare.

Arhimandritul Teofil Lefter s-a adăugat, în chip fericit, şirului important de ctitori şi vieţuitori ai Mănăstirii Pângăraţi.

Am urmărit şi eu, privind de departe, istoria ultimilor 20 de ani ai acestei chinovii isihaste.

Îmi amintesc limpede că atunci când ieromonahii Luca Diaconu (stareţul de atunci) şi Teofil Lefter au venit de la Bistriţa la Pângăraţi, aflaseră acolo un loc părăginit, peste care trecuseră anii, indiferenţa unora şi interesele multora.

Au muncit mult, jertfelnic, începând cu rugăciuni, slujbe, spovedanii şi omilii. Oamenii au descoperit Pângăraţiul ca pe o cetate duhovnicească. Şi pentru că multe erau nevoinţele, numeroase au fost şi încercările. După ce părintele Teofil a devenit stareţ, a muncit mult şi s-a ostenit pe măsură. Dumnezeu ştie prin câte situaţii-limită a trecut.

A îngemănat în fiinţa lui, aproape în măsuri egale, pe Marta şi pe Maria, fiind totodată un mare iubitor al pravilei, al rânduielilor de demult, dar şi al înnoirilor folositoare.

La un moment dat, obştea devenise numeroasă, iar roadele au început să dea în pârg. Pelerini mulţi, oameni de rând şi oameni de seamă au venit la Pângăraţi cerând rugăciuni şi sfat. Zidiri noi, monumentale, s-au înălţat spre slava lui Dumnezeu, într-un timp scurt. Şi pentru că mult s-a ostenit şi a iubit acest loc al Pângăraţilor, după o grea suferinţă, arhimandritul Teofil Lefter a fost întâmpinat de Mântuitorul Iisus Hristos întru Împărăţia Sa, la 2 februarie 2012. El se adaugă marilor ctitori ai chinoviei Pângăraţilor din ţinutul Neamţului.