Biserica și câinii

Zilele trecute am citit în presa electronică despre faptul că doi nevăzători au dorit să intre într-o biserică din București, în timpul slujbei religioase, împreună cu câinii însoțitori și că cineva dintre credincioși nu le-a permis celor doi nevăzători să intre în biserică însoțiți de foarte utilele patrupede (ochii nevăzătorilor). Ba, un binevoitor, fiind de față întâmplător, a filmat scena. Știrea apărea ca un reproș pentru insensibilitatea credincioșilor ortodocși, respectiv pentru slujitorii Bisericii noastre. Autorul articolului semnalează și că cei doi nevăzători s-au plâns Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, de unde au primit un răspuns din care reieșea că la biserica respectivă s-a acționat greșit, urmând ca arhiepiscopia să facă o cercetare. Știrea nu precizează cu privire la cine a spus reprezentantul arhiepiscopiei că ar fi greșit: nevăzătorii cu câini sau reprezentanții bisericii?

Sunt ușor nedumerit. În urma anchetei vor fi sancționați credincioșii și reprezentanții respectivei biserici pentru că nu au permis să intre în sfântul lăcaș patrupedele care aveau rolul nobil de „ochi ai nevăzătorilor”? Cred că merită să fac cunoscute câteva gânduri legate de acel eveniment, convins, din nefericire, că pe viitor vom mai avea asemenea evenimente, urmate de „binevoitoare” articole de presă la adresa Bisericii.

Cu ani în urmă, participam la o conferință teologică internațională la Geneva, de unde s-a organizat o excursie la Berna. Grupul de excursioniști a ajuns și la uriașa și celebra catedrală gotică din Berna (aceasta se găsește în patrimoniul Bisericii Vechi-Catolice). La acel moment urma să înceapă serviciul divin de seară, catedrala urmând să fie închisă, spre a fi create condițiile propice desfășurării cultului. Prin urmare, nu ni s-a permis să intrăm. Nu exista nimeni dintre noi însoțit de vreun câine. Era o cu totul altă atitudine, în cea mai democrată țară din Europa, comparativ cu ceea ce se petrece în bisericile noastre, în timpul actelor de cult, și chiar în timp ce se săvârșește Sfânta Liturghie. Nu de puține ori, avem episoade în care nu numai persoane neinstruite, din punct de vedere religios-creștin, ci, pur și simplu, în dispreț total față de ceea ce reprezintă biserica și de ceea ce se petrece în ea, adevărați provocatori, și, în numele libertății, desigur, dezorientate și invocând obligația Bisericii de a fi ospitalieră cu oricine, își permit să intre oricum și oricând în sfintele lăcașuri, unde clericii să-i ia așa cum sunt și cum consideră respectivele persoane să intre și să se comporte în sfântul lăcaș. Pentru asemenea persoane, biserica nu este un spațiu sacru, ci numai un edificiu public. Ele nu au nici o considerație față de faptul că, prin Lege, Biserica Ortodoxă Română este o instituție privată de utilitate publică, iar lăcașurile de cult sunt proprietatea acestei instituții, care, repet, prin Lege, are un statut special. Biserica nu este cămin cultural.

Nu de puține ori, slujitorii Bisericii sunt cei care, dacă nu încurajează asemenea comportamente, sunt de-a dreptul indiferenți la când și la cum intră unele persoane în biserică și la ce mai și fac acestea prin sfântul lăcaș, mai ales cele care demonstrează, cât-de-colo, că nu au intrat să se închine, să se roage. În calitate de lăcaș de cult, biserica este prin excelență un spațiu de rugăciune și de închinare. Este adevărat și nelăudabil că pentru unii dintre confrații noștri important este „să respectăm programul liturgic”, program liturgic afișat la intrarea în biserică, precum găsim pe alte clădiri afișat „programul cu publicul”.

Cu alte cuvinte, când în biserică nu este un „program liturgic”, oricine poate să intre oricum și să se miște cum vrea! Total greșit! Atenție, în biserică nu avem „program liturgic”, ci servicii divine; servicii divine individuale și publice. Interesul personalului de cult nu va trebui să existe doar atunci când acesta se află în exercitarea „programului liturgic”, mai precis, în timpul actelor de cult.

 Cândva eram în Creta, la Heraklion. În centrul orașului există o bisericuță veche foarte curată și cu multe icoane bizantine. La intrarea în acea biserică, pe o tăbliță, era scris în mai multe limbi: „Vă rugăm, intrați în biserică într-o ținută corespunzătoare! Aici este un loc sfânt”. Am zăbovit un timp în bisericuță și lângă ea.

Am văzut intrând în ea numai persoane care dovedeau multă evlavie și respect față de lăcașul de cult. Am găsit și în alte locuri din Grecia asemenea inscripții, ceea ce, la noi, nu am văzut pe nicăieri. Din păcate, nu ne stă în obicei. Ce bine ar fi adoptăm și un asemenea obicei, pe lângă atătea obiceiuri, dintre care puține bune!

 Între cei care au intrat în respectiva bisericuță a fost și un nevăzător. Era însoțit de câinele lui ghid. Înainte să intre în biserică, și-a legat câinele în afara bisericii, căutând să intre în ea. Văzându-l că vrea să intre în biserică și să se închine (că de văzut nu avea cum și ce să vadă, ca orice nevăzător), o persoană de lângă mine l-a ajutat să intre și să se închine, l-a însoțit și i-a arătat unde se găseau icoanele Mântuitorului și ale Maicii Domnului la care nevăzătorul intenționa să ajungă și să se închine. Persoana respectivă l-a ajutat pe nevăzător să iasă, să-și recupereze câinele, cu care a plecat în treaba lui. Da, acel nevăzător venise să se închine și să primească prin închinare lumina de dincolo de lumina naturală, nu să tulbure.

Mă întreb acum: nevăzătorii despre care se vorbește în media din România au venit în timpul slujbei religioase să se închine sau să tulbure actul de cult și să provoace? Dacă voiau să se închine, știind că în biserică nu se intră cu animale de companie, nu s-ar fi cuvenit să lase câinii în afara bisericii și să solicite o persoană care să-i ajute să meargă să se închine? Ar fi venit nu o persoană, ci zece. Și aceasta, mai ales că, oricât de bine ar fi dresat câinele să-l însoțească pe un nevăzător, bietul animal nu va avea de unde să știe cum să-l conducă pe stăpânul său în biserică, mai precis, cum să-l conducă în interiorul acesteia și pe la ce icoane să meargă stăpânul său ca să se închine, ceea ce un om credincios va putea face cu multă plăcere. Dacă animalul, dragul de el, la un moment dat, va simți nevoia să-și marcheze, în felul lui, trecerea prin biserică, după cum se cunoaște că fac asemenea animale, cum se vor simți credincioșii prezenți, ce vor spune nevăzătorii înșiși?

 Din nefericire, preoții se confruntă aproape zilnic cu cazuri similare sau cu forme ciudate de comportament ale unor vizitatori, nu închinători sau pelerini, români sau străini, creștini sau necreștini. În acest sens, am exemple diverse și multe. Nu le dau aici. Dacă preotul le semnalează ținuta sau comportamentul neadecvat pentru un spațiu sacru, este întâmpinat cu sudălmi de tot felul.

M-aș bucura dacă „cercetarea” ce se va face la biserica unde persoana care, „întâmplător”, era de față și a filmat „evenimentul” să fie una care să ia în considerare atitudinea credincioșilor care au reacționat la lipsa de evlavie a cuiva și la provocare.

Biserica este un spațiu religios, un spațiu sfințit, adică pus de-o parte, față de alte spații publice, ca în ea să aibă loc acte prin excelență de cult. Nu putem intra în ea oricum, cu oricine și cu orice, ci pregătiți pentru închinare și participare la actele de cult. Da, prin parcuri, pe trotuare, la traversatul străzii, în diverse alte spații, am putea fi însoțiți (în funcție de educația pe care o avem sau de infirmitățile de care, din nefericire, unii dintre noi au parte) și de animalele de companie. În biserică este de dorit să fim însoțiți de persoane, confrații noștri.

Îmi exprim, însă, rugămintea ca în biserică să intrăm ținând cont de calitatea acestui spațiu. Chiar dacă în ea nu există în acel moment „un program liturgic”, în ea sunt continuu prezenți Dumnezeu, prin harul Său, și sfinții Lui prin icoanele din care ne privesc cu toată buna-voință. Biserica are tot timpul o funcție liturgică, de aceea, indiferent când intrăm în biserică, nu putem face aceasta în ținută neadecvată sau însoțiți de ființe care ne însoțesc, pe care le iubim, care ne ajută uneori, având conștiința responsabilă că bisericile nu au fost construite, totuși, pentru animăluțele care ne însoțesc și uneori ne ajută, ci exclusiv pentru oameni.