Cu gândul Sfintei Doamne Maria și prin fapta Sfântului Constantin Brâncoveanu

Așezământul de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou, devenit necropolă domnească, iar apoi sanctuar de sfinte moaște, își relevă noi semnificații pentru istoria națională și devenirea spirituală românească. Desăvârșit la rugămintea și cu îndemnul Sfintei Doamne Maria (Marica) Brâncoveanu ca lucrare începută de bunicul său Antonie Vodă, ansamblul mănăstiresc avea să cuprindă, așa cum o caracteriza ctitorul ei, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, „cea mai încăpătoare, mai înaltă și mai frumoasă din toate bisericile și mănăstirile din Țara Românească”.

Iar unul dintre „co-ziditorii” săi, Patriarhul Dositei al II-lea, în acele timpuri și prin alte asemenea fapte „a făcut din Țările Românești al doilea Patriarhat al scaunului din Ierusalim”, după aprecierea Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, complexul socio-spiritual devenind un centru de iradiere a valorilor și idealurilor creștine.

1. De la fondarea sa, prin grija și fapta Domnitorului Constantin Brâncoveanu și la gândul și îndemnul Doamnei Maria, Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou și ansamblul edificat în jurul său au jucat rolul de simbolic „centru” al Capitalei și al Țării și, deopotrivă, unul efectiv, complex și unic în viața spirituală națională și pentru legăturile ei cu restul lumii ortodoxe. Într-adevăr, în contextul timpului și spiritul vremurilor, hanul a reprezentat, la începuturi, un spațiu fizic major, formând împreună cu acareturile lui și prin funcțiile îndeplinite nucleul, inima orașului, cu rezonanțe dincolo de el. În dimensiunea sa relațională, aici și în celelalte locuri de acest fel, era zona în care străinii intrau în relație cu locuitorii și oficialitățile, dar așezământul de la „Sfântul Gheorghe”-Nou avea în plus privilegiul de a găzdui ca oaspeți de seamă înaltele fețe bisericești ale Răsăritului, în frunte cu patriarhii de la Constantinopol, de Ierusalim sau de Antiohia. Urmau lăcașurile comerciale, cu neguțători de tot felul, cu particularitatea că, stimulați de împrejurările locului, aici aveau să se înfiripe și să se afirme și preocupări de răspândire a cărții și a obiectelor de cult. Și, tot conform obiceiului și practicilor aferente, nu lipseau nici locurile de găzduire temporară a oaspeților, în condiții de siguranță și potrivit normelor de confort ale timpului. Multifuncționalitatea și rolul interrelațional, de legătură cu străinătatea, precum și complexitatea activităților aferente au făcut din atare spații urbane veritabile comunități ad-hoc, care se bucurau de o veritabilă personalitate juridică, mai ales din perspectiva asigurării securității colective și a manifestării reprezentativității sociale.

Menirea complexului așezământ a fost întregită spre sublim printr-un lăcaș de rugăciune pe măsura mizelor întregii entități: o biserică ridicată de strămoșii Doamnei Marica, afectată de trecerea timpului și care își aștepta renașterea, odată cu întregul așezământ socio-cultural, spre împlinirea sorții hărăzite de Dumnezeu de a deveni necropolă de familie domnitoare și sanctuar de sfinte moaște, purtătoare de speranțe și răspânditoare de permanențe spirituale.

În asemenea linii definitorii, depășind cu mult prin misiune, acțiune și destin celelalte realități urbane de gen și constituind, în cele din urmă, prin unicitatea și reprezentativitatea sa o matrice a dezvoltării cultural-spirituale, așeză­mântul de la „Sfântul Gheorghe”-Nou se distinge și prin istoria lui. Mormântul ctitoricesc și piatra miliară a Kilometrului zero menită să marcheze reperul geografic de referință al țării îi conferă aura inconfundabilă de spațiu sacru al lumii românești. Cunoașterea și determinările concrete ale evenimentelor care i-au marcat exis­tența, prin prisma semni­ficațiilor durabile de credință și de spiritualitate dobândite prin jertfa Voievodului Martir, a celor patru fii ai săi și a sfetnicului Ianache și modelul de femeie și mamă creștină - puternică, echilibrată și profund devotată familiei sale și neamului românesc - al Sfintei Doamne Maria (Marica) Brâncoveanu, îi completează profilul istoric și îndeamnă la meditații și aspirații profunde, creștine și naționale.

2. Corelarea datelor istorice, precum cele prezentate în lucrarea de referință „Viața și activitatea Patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Românești”, teza de doctorat în teologie a Sfântului Dumitru Stăniloae (publicată la Cernăuți în anul 1929), și interpretarea lor adecvată ne conduc la reconstruc­ții interesante asupra constituirii, rolului conferit și manifestării în istorie și spiritualitate a acestui așezământ însemnat al Ortodoxiei românești. Sursele documentare ne arată astfel existența pe aceste locuri a unei bogate tradiții de lăcașuri cu destinație complexă, în special menite să dezvolte relațiile cu Patriarhia de la Ierusalim, unele făcând referiri la domnia lui Antonie Vodă (1669-1672) și închinarea bisericii de aici Sfântului Mormânt. Consolidarea raporturilor dintre țările românești și patriarhiile Orientului și transformarea lor în centre de iradiere a culturii și spiritualității ortodoxe de expresie greacă, prin contribuția unor întâistătători precum Dositei al II-lea (1669-1707), au condus la relansarea importanței metocului din centrul Capitalei și amplificarea rolului său, o contribuție importantă revenind, în acest sens, Domnitorului Constantin Brâncoveanu și Doamnei Maria. Aceasta din urmă, din perspectiva aportului ctitoricesc al bunicului său patern, Antonie Vodă (din Popești), era atașată, inclusiv prin tradiție familială, de așezământul de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou și misiunea lui, așa încât informația lui C. Gane (din „Trecute vieți de doamne și domnițe”), potrivit căreia „la îndemnul acesteia”, al Doamnei, Constantin Brâncoveanu a desăvârșit „construcția rămasă neisprăvită”, a „clădit în împrejurul ei chiliile și bolțile (prăvăliile) și a făcut dintr-însa una din frumoasele mănăstiri ale capitalei”, este pe deplin plauzibilă. Îndemnul și susținerea Doamnei Țării în acest sens s-au conjugat cu interesul patriarhului Ierusalimului de a consolida situația metocului, în condițiile în care bogata sa activitate de reflecție și promovare editorială devenea tot mai intensă și se mutase practic în Țările Române, iar diferite împrejurări i-au oferit voievodului ocazia de a le împlini.

Începutul acestei perspective s-a ivit în iunie 1693 când, în vederea stingerii tensiunilor generate între ierarh și domnitor pe o temă legată de Patriarhia Ecumenică, are loc o tranzacție consfințită printr-un contract redactat în românește și încheiat la București: se declanșea­ză demersurile de reconstituire a anexelor sfântului lăcaş. Venind în întâmpinarea nevoilor pecuniare ale patriarhului, prin actul respectiv se ceda Mănăstirea Polovragi, ctitorie a lui Danciu Milescu, dar mai târziu și a voievodului Matei Basarab, închinată Sfântului Mormânt, spre a deveni metoc mănăstirii nou zidite la Hurezi, în schimbul plății de către Brâncoveanu „a trei pungi, adecă 1.500 de aslani cu care se vor reînnoi chiliile de la Sfântul Gheorghe din București”. Dar momentul decisiv în acest sens avea să-l reprezinte un nou act tranzacțional, de această dată legat de raporturile între ierarhii ortodocși, când pentru „iertare și împăcare” intervine iarăși domnitorul și le obține de la Patriarhul Dositei, ocazie folosită și de astădată continuării și desăvârșirii proiectului, semn că acesta era important. În scrisoarea de mulțumire către acesta, din 3 iunie 1695, adresată de voievod, se anunță că ia pe seama sa cheltuielile de refacere a Metocului „Sfântul Gheorghe” și că va ajuta la repararea tuturor mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt, întreprindere ce intenționa a o face înaltul prelat. De asemenea, se mai preciza că, în plus, „cât despre împrejmuirea cu ziduri a Sf. Gheorghe de aici... potrivit cu făgăduința și cu dorința ce o avem pentru înfrumusețarea acestei biserici, începem anul acesta cu Dumnezeu și nădăjduim să se sfârșească lucrul în anul care vine, cu ajutorul Sfântului Gheorghe, fără să ne îngrijorăm de cheltuielile care vor crește”. Așadar, s-au definitivat lucrările la hanul prevăzut inițial și rămas neterminat, ziduri care aveau să înconjoare pe toate cele patru laturi mănăstirea, înglobând aproape 200 de bolți, distribuite în parter și etaj. O atare centură formidabilă de zid, foarte solidă, era neîntrecută de alte construcții de gen. Tot în aceste împrejurări au fost ridicate casele egumenești, paraclisul și palatul patriarhal, precum și alte anexe necesare.

Acest gen de înțelegere și implicare se datora, fără îndoială, și atitudinii active a patriarhului de combatere a ofensivei catolicismului și protestantismului în general, și în Transilvania, în special, inclusiv prezidarea Sinodului ținut la București, în martie 1705, cu un rol semnificativ în această privință. În fine, doi ani mai târziu, printr-o scrisoare către Aghiotafiți, Constantin Brâncoveanu anunța terminarea lucrărilor și făcea o caracterizare emblematică noii sale ctitorii: „Ne-am bucurat și pentru știrea că s-a terminat Lavra Sf. Sava spre mărirea lui Dumnezeu. Vă dăm și noi de știre, să vă bucurați la rândul vostru, că și aici s-a terminat refacerea din temelii a bisericii marelui mucenic și purtător de biruințe Gheorghe, care e cea mai încăpătoare, mai înaltă și mai frumoasă din toate bisericile și mănăstirile câte sunt în Țara Noastră... S-a petrecut sărbătorește și sfințirea acestei biserici a Sfântului Gheorghe, fiind de față Prea Fericitul Părinte și Patriarh Hrisant și alți mulți arhierei și preoți și creștini, în ziua Sfinților și de Dumnezeu propovăduitorilor Apostoli”.

Și de această dată voievodul a reușit să împace pretențiile străine, dar constructive cu nevoile interne, proprii, având în vedere că demersul de reconstrucție a așezământului a fost determinat și de faptul că, așa cum consemna cronicarul Radu Greceanu, „Măria Sa n-a putut suferi în mijlocul târgului, cu așa mult norod, o astfel de biserică”, iar pentru satisfacerea nevoilor religioase ale urbei erau necesare asemenea întreprinderi.

3. Atare secvențe sunt surprinse și prezentate de Părintele Dumitru Stăniloae în teza sa de doctorat în teologie, susținută în 1928, în cadrul Universității din Cernăuți, în contextul analizei „zbuciumatei și rodnicei acti­vități” a Patriarhului Dositei al II-lea al Ierusalimului, personalitate reprezentativă a perioadei de dezvoltare teologică a Ortodoxiei, marcată de confruntările dintre tradițio­nalismul rigid și tendințele de occidentalizare din întregul veac al XVII-lea („timpul confesiunilor”). Într-adevăr, distinsul ierarh a reușit să risipească - prin formulările sale dogmatice - ultimele „resturi ale echivocului în care se complăceau protestanții să ne privească”; prin activitatea teologică proprie și mai ales prin publicarea teologiei anticatolice a redus simțitor propaganda respectivă; în interiorul Bisericii, a pus capăt „oscilațiilor între catolicism și protestantism”, iar în bună parte centrul acțiunii sale multidimensionale în asemenea direcții „l-au format Țările Românești”. Unul dintre principalii săi sprijinitori majori - în sens politico-diplomatic și financiar - a fost, desigur, Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Dialogul și cooperarea dintre cele două personalități ­
s-au exprimat, așa cum remarca părintele savant, și în contextul fenomenului mai larg al ofensivei de a face din Țările Române „căminul culturii grecești” și pe lângă „însemnătatea universal-bisericească” demersurile respective au avut, în mod indiscutabil, și un efect pozitiv asupra vieții cultural-spirituale românești. Prezența sa la București devenise aproape o obișnuință, implicându-se în evenimentele publice mari ale țării, în sfaturi de taină ale domniei și desfășu­rarea de misiuni politico-diplomatice la marile curți europene ale timpului. Totodată, îl găsim ca dascăl erudit și experimentat în lucrările Academiei dom­nești, în formarea celor dedicați îndeletnicirilor cultural-spirituale, sprijinind pe Constantin Brâncoveanu în eforturile sale de voievod al culturii românești, care a făcut din țară și capitala ei un însemnat centru spiritual pentru sud-estul Europei și Orientul creștin. Sub binecuvântarea și cu contribuția Patriarhului Dositei și a colaboratorilor săi s-au tipărit, între anii 1690 și 1716, nu mai puțin de 31 de titluri de cărți, majoritatea în limba greacă, Țara Românească fiind considerată ca oblăduitoare a tuturor creștinilor persecutați.

Voievodul muntean a știut să folosească activitățile de acest gen ca prilej spre a promova și interesele cultural-spirituale românești, inițiind în acest sens proiecte precum tipărirea Bibliei în limba română (1688), alături de Șerban Cantacuzino, editarea, în iunie 1692, a „Rânduielii Sfintei Paraschivei celei Noi și a Sfântului Grigore Decapolitul”, tipărirea „Sfintei și Dumnezeieștii Evanghelii” (1693) în limba grecească și în limba română ș.a. Răspândirea tiparului, promovarea culturii scrise, dezvoltarea dialogului interortodox cultural, deschiderile spre noi orizonturi civilizaționale au reprezentat avansuri durabile, care au meritat, în cele din urmă, suportarea inconvenientelor ocazionate de atare compromisuri și a ajutoarelor financiare aferente. În condiții mai vitrege, dar în aceeași perspectivă, și tot în spiritul „contra-confesiunilor”, se relua peste timp mișcarea de construc­ție culturală inaugurată de Matei Basarab prin Îndreptarea Legii („Pravila cea Mare”) de la 1652, monument juridic și act de cultură fondator, tradus din greacă și împrumutat din dreptul grec, însă cu o „puternică contribuție la formarea dreptului românesc și rolul îndrumător, didactic pe care l-a jucat este însemnat” (A. Rădulescu). De altfel, să nu uităm că, cel puțin câteodată, precum în cazul de față, istoria trebuie citită și percepută în termeni conjuncturali, în spiritul vremurilor și cu gândul la efectele ultime definitive și durabile, în perspectiva timpului etern.

4. Să mai marcăm o tușă, fie numai și enun­țiativ, dar absolut necesară, a cadrului istoric respectiv. Căderea Constantinopolului la 29 mai 1453 marchează și prăbușirea (institu­țională) a Imperiului Bizantin, dar nu sfârșitul lui politic și cultural-spiritual. Într-adevăr, așa cum au remarcat mai mulți autori, în special Steven Runciman [(1903-2000), cu precădere în a sa Marea Biserică în captivitate (1968)], civilizația bizantină începea atunci o nouă viață, în și prin Ortodoxie. În orice caz, numeroase aspecte ale expresiei sale culturale, raportarea ei la artă, chiar relația sa cu politica europeană au inspirat, și continuă să o facă până astăzi, viața Bisericii Ortodoxe și nu numai. Supravie­țuind sub dominația otomană, Patriarhatul ortodox, fie cel de la Constantinopol, Ierusalim sau Antiohia, a găsit în Țara Românească și în Moldova refugiul necesar conservării și continuării moștenirii bizantine și în Constantin Brâncoveanu un susținător major. Se remarcă în acest context că, deși acesta e cunoscut pentru promovarea culturii românești, el a continuat tradiția de a fi un mare donator pentru Biserica Greacă din exil. Mai mult decât atât, S. Runciman subliniază că generozitatea sa a ajutat la supraviețuirea învățământului și a tiparului de expresie greacă în regiune și, adăugăm noi, a preocupărilor de dezvoltare în „exil” a unor mari legiuiri care au contaminat benefic formarea vechiului drept românesc scris. Relația cu patriarhii greci era folosită pentru a-și legitima puterea, a afirma statutul special și a susține cauza creștină în fața Porții. Dintre toți, ca reprezentant al tradiției promovate de Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu a folosit întotdeauna acest rol spre a favoriza ridicarea culturii naționale, prin forța exemplului și influența benefică a întregii Ortodoxii de expresie greacă.

5. Lucrarea doctorală a Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae se încheia cu fraza-concluzie: „Patriarhul Dosofteiu a făcut din Țările Românești un al doilea Patriarhat al Scaunului din Ierusalim”. O constatare care, mutatis mutandis, e valabilă implicit și cu semnificații specifice și în privința Așeză­mântului de la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou din București. În concret, locul de adăpost și acțiune al ierarhului atunci când se afla în capitala Valahiei și, deopotrivă, opera ctitoricească brâncovenească, născută din interac­țiunea politico-spiritual-culturală dintre cele două personalități ale lumii ortodoxe de atunci. Preotul savant Dumitru Stăniloae nu o spune deschis, în palpitanta sa sinteză de acum aproape un secol, dar oferă, prin reperele documentare prezentate în paginile consacrate „Rela­țiilor lui Dosofteiu cu Constantin Brâncoveanu”, infor­mații și observații pertinente și relevante care favorizează desprinderea de considerații importante asupra procesului care a condus la constru­i­rea ansamblului mănăstiresc și conferirea misiunii sale specifice și pe care înțelegem a le expu­ne în rândurile de față.

Poate ca o recunoaștere a contribuției sale „prin cultură și osârdie” la apărarea Ortodoxiei și a relațiilor speciale întreținute cu Biserica Țării și domnitorul ei, după cum consemna ­Nicolae Iorga, voievodul „i-a dăruit hanul Sf. ­Gheorghe” cu „apartamente încăpătoare” și cu „multe prăvălii închiriate neguțătorilor”. Toate acestea dovedesc că, la refondarea sa brâncovenească, ansamblul imobiliar de aici a fost conceput, ridicat și întrebuințat precum un loc de primire a marilor personalități ecleziastice și a ideilor de primenire și solidaritate spirituală ortodoxă, de înflorire culturală și de conjugare a componentei naționale, într-o amplă perspectivă universală și toate pentru dăinuirea în existență și credință creștin-ortodoxă.

6. Prin originile, misiunea și rolul manifestat în istorie, așezământul spiritual din centrul Capitalei ocupă un loc aparte în rândul podoabelor civilizației românești. El se deosebește de celelalte împliniri ale epocii brâncovenești prin statutul complex atribuit, misiunea specială încre­dințată și rolul binecuvântat de necropolă domnească și de sanctuar de sfinte moaște dobândit pentru eternitate. Drept ctitorie a rezultat din gândul Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu și prin fapta atât de ziditoare a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, deopotrivă spre a asigura „loc de rugăciune și de închinăciune” pentru poporul dreptcredincios și a sprijini acțiunea generală de apărare a integrității Ortodoxiei și a unității spirituale a românilor.

Prin vrerea lui Dumnezeu, după sfârșitul martiric din 15 august 1714 al domnitorului, al celor patru fii ai săi și al sfetnicului Ianache, osemintele au fost aduse la Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou în așteptarea și în consacrarea deplină a sfințeniei lor, și tot prin dumnezeiască voință, atât de încercata Doamnă și-a găsit odihna eternă sub lespezile așezămân­tului.

Proclamarea locală a canonizării Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu reprezintă minunata ocazie de a analiza și de a oferi spre o cât mai deplină cunoaștere diferite aspecte ale vieții și activității sale, spre o cât mai dreaptă cinstire a modelului de viață și credință pe care ni-l lasă drept neprețuită moștenire peste veacuri.