Cum le spunem copiilor de moartea părinţilor

Moartea părinţilor poate avea urmări foarte grave în viaţa copiilor. Modul cum înţeleg şi le este explicată moartea şi cum se raportează la moarte după dispariţia părinţilor poate să influenţeze caracterul adultului de mâine. Dacă sunt integraţi în familie şi în comunitatea bisericii şi ajutaţi să înţeleagă că nu sunt singuri, că nu au fost părăsiţi de părinţi şi că ei nu sunt responsabili de dispariţia lor, atunci pot fi oameni normali. Dar dacă nimeni nu le vorbeşte despre moarte la nivelul lor de înţelegere, ci sunt minţiţi, copiii pot avea profunde probleme depresive, de adaptare şi vor fi lipsiţi de încredere în propriile forţe.

Moartea este un subiect tabu pentru mulţi dintre noi. Cu toate că Biserica ne învaţă să trăim cu gândul la iminenţa morţii, fapt pe care îl constatăm în fiecare zi în jurul nostru, totuşi omul fuge de moarte prin indiferenţă. Copilul însă o percepe ca pe o realitate şi ori de câte ori are ocazia pune întrebări pe această temă. El devine conştient de moarte fără ca noi să ne dăm seama. Vede păsări, insecte sau animale moarte pe marginea drumului, aude despre moarte în poveşti sau la televizor şi o include în jocurile lui. Astfel, copilul devine conştient de existenţa morţii, de unde şi avalanşa de curiozităţi şi întrebări. Acum este cel mai bun moment de a vorbi cu el despre moarte, pentru că nici el şi nici noi nu suntem implicaţi emoţional, subiectul putând fi abordat cu uşurinţă. Răspunsuri sincere Copiii gândesc în termeni specifici, concreţi. Atunci când moartea le este explicată ca un "somn" sau o "călătorie îndelungată", ei se pot aştepta ca cel mort să se trezească sau să se întoarcă acasă. Copiii foarte mici văd moartea ca pe un fenomen reversibil, aşa cum este adesea prezentată în desenele animate. "Nu putem spune copilului că părintele a plecat într-o călătorie, se naşte în mintea lui ideea abandonului, nu va conştientiza niciodată că a fost iubit. Nu este o cruzime să spunem o parte din adevăr unui copil, ci este mult mai grav dacă acest copil are sentimentul de abandon. Mereu va fi în aşteptare, face o fixaţie pentru părintele care nu mai vine. Am întâlnit copii, din păcate, astfel traumatizaţi prin poveşti spuse de părinţi care au crezut că îi menajează. Nu aceasta este forma, copilul trebuie să ştie că a fost dorit şi iubit, este fundamental pentru adultul de mai târziu", spune psihologul Mihaela Sahlean, de la Clinica Medlife. Copiii au tendinţa să creadă că gândurile şi sentimentele lor influenţează lumea din jur, simţindu-se vinovaţi de moartea fiinţelor dragi. Trebuie să i se explice că părintele a plecat nu pentru că a fost supărat pe el, că l-a abandonat sau că l-a sancţionat în vreun fel. Sinceritatea răspunsurilor şi căldura sufletească sunt esenţiale pentru ca cei mici să îşi regăsească liniştea. Cei din jurul copilului nu trebuie să ponegrească părintele dispărut, pentru că este important pentru copil să nu creadă că vine dintr-un părinte bun şi unul rău, mai spune psihologul. Este important pentru dezvoltarea lui interioară să ştie că ambii părinţi au avut calităţi, au existat nişte sentimente şi că el este rodul acelor sentimente, pentru a porni cu încredere în viaţă. Nu este singur Copilul trebuie să ştie că părintele a murit, dar moartea nu trebuie explicată ca o despărţire definitivă, ci, aşa cum învaţă şi Biserica, el este în legătură cu părintele său, care trăieşte în viaţa de dincolo, la Dumnezeu. "Orfanilor trebuie să le spunem că nu este moarte, ci doar Înviere, doar trecere, că părinţii nu mor, pentru că mama înseamnă iubire, viaţă, iar tatăl rămâne mereu lângă ei, fapt certificat prin rostirea rugăciunii "Tatăl nostru care eşti în ceruri". Trebuie explicat că părinţii nu au dispărut, ci sunt în ceruri, la Dumnezeu, unde se roagă pentru noi", explică pr. Mihail Milea, care se ocupă de copiii orfani de 20 de ani. Rugăciunea "Tatăl nostru" îi va ajuta pe copii să simtă mai uşor lipsa părinţilor, îi va obişnui cu rugăciunea, apropiindu-i de Dumnezeu, şi îi va ajuta să înţeleagă mai uşor rolul rugăciunii pentru cei adormiţi. "Copilul trebuie să fie cât mai apropiat de Biserică, pentru că îl ajută enorm, crede psihologul clinician Mihaela Sahlean. În cazul şi mai dramatic când un copil rămâne şi fără cel de-al doilea susţinător al lui, evident, iarăşi, Biserica are un rol fundamental şi poate să-l ajute spiritual, alături de rudele lui. Acest ajutor îl pot face pe mai multe valenţe, dar întotdeauna este bine ca acest copil, indiferent de vârstă, să fie ajutat, să fie cât mai aproape de Dumnezeu. Trebuie să înţeleagă că nu este singur, are familia şi comunitatea bisericii alături. Contează foarte mult la nivel psihologic." Duhovnicul devine părinte Întotdeauna dispariţia părinţilor are şi un efect pozitiv, îi apropie pe copii de Dumnezeu, au o chemare mai deosebită faţă de cele spirituale, conştientizează că există moarte şi viaţă dincolo. "Atât timp cât aceşti copii fără părinţi trupeşti vor fi mereu în biserică, vor simţi căldura preotului şi a celor de aici, care îi primesc cu bucurie. Şi atât timp cât se vor împărtăşi des, ei vor trece foarte uşor peste lipsa părinţilor trupeşti. Ferice de acei copii orfani care au descoperit un părinte în duhovnic. Preotul, în astfel de cazuri sociale, trebuie să se apropie cât mai mult, pentru ca aceşti copii orfani să rostească cât mai des în loc de tată părinte, iar preotul să se apropie ca de nişte fii duhovniceşti, ca de nişte copii spirituali, îmbrăţişându-i cu multă căldură", mai spune pr. Mihail Milea de la "Biserica copiilor - Sfântul Sava", din Buzău. Este important ca preotul să se implice în viaţa orfanilor, să îi viziteze cât mai des. Cu dragoste copiii trec foarte repede peste aceste momente. Dacă ei au un duhovnic bun, spune părintele, încă de la 7 ani, când copilul trebuie să înceapă să se spovedească, şi păstrează un ritm de spovedanie cât mai deasă, vor trece mai uşor peste necazuri, simţindu-se acasă în Biserică.