Cum ne pregătim copiii pentru examenele şcolare

Perioada examenelor naționale poate deveni apăsătoare, stresantă și, de la un punct, poate dezechilibra chiar și un elev eminent. În perioada de pregătire a testelor, dar şi în timpul susţinerii acestora, există anumite aspecte foarte importante pe care părinții este bine să nu le omită.

Perioada de adoles­cență este considerată o etapă de tranziție, de formare a viitorului adult echilibrat și autonom şi este esenţial să ne amintim mereu de acest lucru. De aceea cumulul de emoții care tranzitează această perioadă necesită o atenție deosebită datorită elementelor pe care trebuie să le avem în vedere.

Din perspectiva părinților, pentru a înțelege tensiunile prin care trece copilul lor este necesar ca aceştia să aibă în vedere faptul că adolescentul își dorește inde­pendență față de părinți. Creşte importanţa acordată prietenilor şi scade cea acordată părinţilor, cu accese ocazionale de „obrăznicie”. Acum începe căutarea unor noi modele în afară de părinți despre care realizează că nu sunt perfecți (cu identificarea erorilor acestora), apar tendințe de regresie, în situații de criză, la comportamente infantile, dar şi testarea regulilor și a limitelor. De asemenea, se stabilesc relații de cooperare și de lucru cu alte persoane, fără a fi însă dominat de acestea. Se ia decizia și pregătirea pentru o anumită vocație, dezvoltarea unei filosofii de viață, a unor credințe și standarde morale şi începe dobândirea unui sentiment al identității.

Pornind de la aceste aspecte pare să fie mai ușor de înțeles de ce copilul nostru, în preajma examenelor importante sau a simulărilor, nu își mai ascultă părinții, nu mai respectă programul de lucru, nu mai acordă importanță sarcinilor didactice.

De cele mai multe ori părinții reacționează în situații de stres gândindu-se la consecințele negative ale unor note sub nivelul așteptărilor lor, făcându-și gânduri negative asupra viitorul copiilor. În astfel de situații părinții apelează la calificative negative de genul „nu ești bun de nimic, nu o să ajungi nicăieri”. Acest tipar creează complexe de inferioritate și nu impulsionează copilul să se mobilizeze din starea de nemulțumire, neputință, cum ar considera majoritatea părinților, ci din contră, îi activează gândul că „nu sunt bun de nimic, nu are sens să încerc, deoarece va urma un nou eșec”.

Erori pe care părinţii le fac frecvent

Există o serie de astfel de erori pe care atât părinții, cât și profesorii de la clasă le folosesc fără să-și dea seama de consecințele negative asupra stimei de sine și motivației școlare ale copiilor.

Suprageneralizarea - Părin­ții au tendința de a generaliza situații variate prin cuantificatori de genul: „niciodată nu vei reuși”, „de fiecare dată gre­șești”. Cel mai bine este să utilizăm cuantificatori particulari de genul: „de data aceasta a fost așa, data viitoare va fi mai bine”, „în acest caz a fost așa... data viitoare va fi mai bine”.

Personalizarea - Copilul ajun­ge să creadă că este singurul vinovat pentru o anumită situație - „Din vina mea, colegii nu stau cu mine”. Aceste gânduri le putem înlocui cu „suntem diferiți, nu ne plac aceleași lucruri, suntem în schimbare”.

Gândirea în termeni de tipul „alb-negru” - Unii copii ajung să gândească la extreme: dacă un lucru nu se întâmplă conform așteptărilor, atunci este un eșec total: „trebuie să iau 10 la mate, altfel nu sunt bun de nimic”. Aceste gânduri trebuie contracarate cu ideea că nimeni nu se naște învățat și întotdeauna este loc de mai bine, că zilnic învățăm și avem nevoie să ne perfecționăm.

Saltul la concluzii - Se întâmplă uneori să nu ai suficiente informații despre o situație și să emiți o ipoteză neținând cont de mai mulți factori: „nu am înțeles lecția din clasă, deci nu am să știu să fac tema”. Acest gând poate fi înlocuit de unul pozitiv, în sensul să ne gândim la cât de mult am învățat până la acest moment, cum ne-am descurcat în orice situație și cum am reușit de fiecare dată să ne adaptăm.

Deformarea selectivă - Când un copil își exagerează greșelile și își minimizează cali­tățile, acest lucru conduce la scăderea stimei de sine și a încrederii în propria persoană. De exemplu, la o petrecere, un copil s-a simțit foarte bine, însă la un moment dat o colegă i-a spus că nu îi stă bine cum s-a îmbrăcat. Copilul în loc să-și amintească că a fost o petrecere reușită, se va gândi doar la faptul că i s-a spus că nu știe să se îmbrace. În astfel de situații este esențial să ne amintim că nouă ne place cum am ieșit din casă, să punem mai mult preț pe ce ne place nouă și nu pe ce le place colegilor noștri.

Folosirea lui „trebuie” - Impunerea de către părinți a unor standarde ridicate copiilor poate conduce la neîncrederea în propriile forțe - „Trebuie să fii un copil echilibrat, independent”, „trebuie să reușești ceea ce ți-ai propus”. Ori în momentul în care acest lucru poate să nu se întâmple, totul se năruie. Cel mai bine este să ne raportăm strict la situația prezentă având tot timpul în minte că totul se așază așa cum trebuie dacă suntem siguri că am făcut cât mai mult din ce este necesar.

În loc de concluzie, să ne lumineze Dumnezeu să avem răbdare ca să cioplim bucata de lemn din mâna noastră pas cu pas. Să ne amintim că și atunci când credem că am cioplit destul, întotdeauna mai este loc de o mică șlefuire. Să nu cerem prea mult de la copiii noștri gândind că „trebuie să știe”, ci puțin câte puțin. Pași mici și siguri. (Iuliana Dobroviceanu este psiholog clinician, informaţii suplimentare putând fi găsite pe pagina de internet www.iulianadobroviceanu.ro)