Cum se realizează cercetarea cugetului care precedă Taina Sfintei Spovedanii?

Fiecare dintre noi avem un „adânc de taină al inimii“, un sanctuar intim, în care se află nu numai bucuriile, ci şi toate neîmplinirile şi neputinţele, mai mult sau mai puţin cunoscute. Prezenţa acestui „acasă“ al sufletului reprezintă o necesitate fundamentală a persoanei umane.

Chiar dacă pare un lucru uşor, cunoaşterea propriului eu nu este de fiecare dată una reală. De aceea, avem tendinţa să ne considerăm uneori altfel de cât suntem, ajungând chiar la extreme ca scrupulozitatea religioasă (când considerăm că tot ce facem este greşit) sau imaculata concepţie despre sine (când considerăm că nu greşim niciodată).

În cadrul pregătirii pentru Sfânta Taină a Pocăinţei, un rol esenţial îl are cercetarea cugetului sau examenul de conştiinţă, adică introspecţia în ceea ce numim adâncul de taină al inimii, pentru a ne da seama unde şi în cel fel am greşit faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de noi înşine. O astfel de cercetare este absolut necesară şi reprezintă condiţia unei bune mărturisiri, fapt pentru care a şi fost considerată „un moment integrant al spovedaniei“ (pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, p. 84). De fapt, orice Taină a Bisericii, de care ne împărtăşim cu toţii, are nevoie de pregătire personală prealabilă, atât pentru slujitori, cât şi pentru credincioşi.

În cazul Sfintei Taine a Pocăinţei, pentru ca o astfel de cercetare să fie eficientă, creştinul trebuie să conştientizeze faptul că acum are ocazia să fie propriul judecător al vieţii sale, lăsând deoparte îndreptăţirea de sine sau ruşinea. Fiindcă, aşa cum ne spune Apostolul Pavel, „dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am mai fi judecaţi“ (1 Corinteni 11, 31).

Cât de des trebuie să ne cercetăm cugetul?

Având în vedere dorinţa de a nu uita vreun lucru care ar trebui mărturisit înaintea duhovnicului, e de la sine înţeles că un examen de conştiinţă sau o cercetare a cugetului ar trebui făcut cât mai des. Sfântul Ioan Gură de Aur, neîntrecutul dascăl al Pocăinţei, ne îndeamnă să facem zilnic o astfel de evaluare, „să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne recunoaştem rănile (…), pentru că cel care nu ştie că-i bolnav, nici nu se îngrijeşte să se vindece“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, II, 5). Cel mai potrivit moment pentru o astfel de cercetare este finalul fiecărei zile, înainte sau după rugăciunile de seară. Dacă am face aşa, ar fi mult mai uşor înainte de a merge la duhovnic pentru mărturisire să facem un bilanţ al păcatelor săvârşite, pe care să le mărturisim cu părere de rău şi de care, prin pocăinţă, să fim iertaţi de Dumnezeu.

Cum să-şi cerceteze cineva conştiinţa sa?

La întrebarea aceasta a răspuns şi autorul Cărţii foarte folositoare de suflet, îndemnându-ne: „Adunându-te, (…) şezi, şi cu linişte plecându-ţi capul, fă cercetarea conştiinţei şi fă-te nu apărător, ci judecător al păcatelor tale, socotind şi tu ca şi Isaia, toată vremea vieţii tale cu necaz şi amărăciune a sufletului: «Socoti-voi toţi anii mei întru amărăciunea sufletului meu» (Isaia 38, 15). Sau, măcar după ce te-ai mărturisit, socoteşte câte păcate ai făcut cu lucrul, cu cuvântul, cu învoiala gândurilor. Numără lunile. De la luni treci la săptămâni şi de la săptămâni la zile. Adu-ţi aminte de oamenii cu care ai păcătuit şi de locurile în care ai păcătuit. Cercetează cu multă strădanie, pentru ca să afli fiecare păcat al tău“.

E de la sine înţeles că, pentru a realiza o astfel de cercetare, cu părere de rău, fiecare trebuie să ştie ce înseamnă păcatul şi să îşi dea seama de consecinţele acestuia: care sunt faptele sau gândurile cu care L-am supărat pe Dumnezeu şi pe cei din jurul meu sau care m-au făcut să fiu propriul meu duşman. Nu întâmplător întâlnim în Pateric cuvântul: „Cel ce şi-a cunoscut păcatul său este mai mare decât cel ce înviază morţii“.

A cunoaşte ce este şi ce consecinţe are păcatul nu este ceva ce se învaţă peste noapte sau printr-o simplă consultare a unei liste cu păcate. E nevoie de un minim interes din partea fiecăruia pentru a cunoaşte adevărurile de credinţă şi modul de vieţuire creştin.

Cu multe veacuri în urmă, autorul cărţii de care am amintit mai sus constata un lucru valabil şi astăzi, şi anume că „oamenii se îngreuiază să facă o cercetare amănunţită a conştiinţei lor, sau uită şi nu pot să-şi aducă aminte de păcatele lor“. Poate că acesta este şi motivul pentru care mulţi dintre creştini preferă să fie „interogaţi“ de duhovnic în privinţa păcatelor, nereuşind să-şi facă mai înainte un examen de conştiinţă, „să-şi oglindească, prin meditaţie, viaţa religioasă şi morală în lumina credinţei şi a învăţăturilor biblice. Când acest examen este făcut cu de-amănuntul, sarcina preotului duhovnic este mult mai uşoară. Însuşi creştinul îşi simte sufletul mai uşor şi mai împăcat cu sine când îşi face spovedania pregătit în aşa fel, ca să nu uite nimic nemărturisit din tot răul ce-i apasă inima“ (pr. Ilarion Felea, Pocăinţa, Sibiu, 1939, p. 318).

Ghidul de spovedanie ne ajută la cercetarea cugetului? Scriem păcatele sau nu?

O astfel de întrebare merită tratată separat, poate într-un alt articol, pentru că ilustrează o realitate a vremurilor noastre, în care mulţi dintre creştini apelează la astfel de ghiduri pe care le găsesc pe internet sau în librării. Personal, cred că fiecare ar trebui ca, înainte să consulte un astfel de ghid, să aibă binecuvântarea duhovnicului său, pentru a preîntâmpina pericolul unei abordări greşite a mărturisirii păcatelor. Duhovnicul va cerceta dacă ghidul respectiv are binecuvântarea Bisericii şi dacă îl ajută pe om să înţeleagă ce este păcatul. Altfel, consultând un ghid alcătuit cu multă evlavie, dar cu puţină înţelepciune, creştinul poate „contabiliza“ fapte pe care nu le simte şi nu le înţelege ca păcătoase. Bunăoară, ce poate simţi un credincios care constată că a folosi deodorantul, împotriva transpiraţiei, reprezintă un păcat?! Şi exemplele ar putea continua… Mai mult, consultând o listă interminabilă de posibilităţi de a păcătui, creştinul îşi poate inculca şi fapte păcătoase la care nu s-ar fi gândit niciodată.

Aşadar, examenul de conştiinţă sau cercetarea cugetului este un act religios, care trebuie făcut cu toată responsabilitatea, cu sinceritate, el nefiind „o simplă socoteală, o simplă statistică a vieţii morale individuale. El este un popas pentru a înnoda din nou legătura noastră cu Dumnezeu, întreruptă mai ales din cauza atenţiei excesive spre cele din afară de noi“ (pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, p. 88).

Pentru a nu uita păcatele, nu e rău să le consemnăm discret pe o hârtie, însă foarte schematic, ca să ne fie mai uşor în momentul mărturisirii. Vom evita amănuntele, urmărind esenţialul. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)