Cum vede Europa simbolurile religioase

Prezenţa simbolurilor religioase în spaţiile publice reprezintă deja, de mai mulţi ani, în ţările Europei Occidentale, o temă deosebit de incitantă şi cu implicaţii semnificative în rândurile societăţii. Acest subiect suscită un interes deosebit în egală măsură pentru opinia publică, pentru comunităţile religioase sau pentru forurile de decizie politică. Spre deosebire de contextul ţării noastre, în care dezbaterea vizează în principal simbolurile religioase aparţinând credinţei împărtăşite de marea majoritate a populaţiei, în ţările Europei occidentale această dezbatere se referă cu precădere la simbolurile aparţinând minorităţilor etnice şi religioase. Acestea solicită dreptul

de a-şi păstra şi promova identitatea etnico-religioasă, inclusiv prin intermediul simbolurilor religioase care le definesc. Din cauza creşterii constante a numărului de imigranţi musulmani, cultura politică din multe ţări vest-europene a fost nevoită în ultimele decenii fie să se adapteze, fie să găsească metode de rezolvare a „diferenţelor“ apărute în interiorul unor societăţi tradiţional omogene. Din punct de vedere istoric, multe ţări din Europa au puternice afiliaţii faţă de o anumită orientare confesională. În ultimii 250 de ani, însă, în multe dintre aceste ţări şi-a făcut simţită prezenţa o tendinţă accentuată de secularizare, deşi aceasta s-a manifestat pe teritoriul Europei într-un ritm inegal şi neuniform. Dacă în unele state, secularizarea sau separarea statului şi a instituţiilor publice de Biserică, s-a produs într-un sens moderat, în altele ea a preluat un sens absolut, în timp ce în altele, acest fenomen a avut efecte destul de estompate. În peisajul cultural european, este demn de remarcat faptul că ţările care se dovedesc mai dispuse să recunoască un anumit grad de afiliere faţă de religie, au acceptat mai uşor prezenţa simbolurilor religioase în sfera publică, în timp ce acelea care resping mai mult sau mai puţin legăturile religioase s-au dovedit mai puţin dispuse să se adapteze acestor cerinţe. În interiorul Uniunii Europene, atitudinile faţă de prezenţa simbolurilor religioase în spaţiile publice diferă în funcţie de specificul fiecărei ţări. Unele dintre acestea dispun de anumite reglementări legislative particulare, în timp ce altele se bucură de tradiţii puternice şi clar stabilite. În acelaşi timp, poziţia diferitelor confesiuni religioase din interiorul UE cu privire la această problematică este departe de a fi uniformă. Unele state, cum este cazul Franţei, propun o laicitate fără compromisuri, în timp ce altele întreţin legături privilegiate cu unele culte religioase sau instituind chiar o Biserică de Stat (Anglia). În general, ţările Uniunii Europene sunt de tradiţie creştină şi această amprentă este foarte vizibilă în special în sudul şi estul Europei, acolo unde predominante sunt bisericile Catolică şi Ortodoxă. Dat fiind faptul că problematica prezenţei simbolurilor religioase în spaţiile publice în occidentul european este destul de complexă, vom trece în revistă trei paradigme de atitudine faţă de aceste simboluri în trei ţări europene cu tradiţii religioase destul de diferite: Anglia, Germania şi Franţa. Anglia, lipsită de complexe În Anglia există o puternică legătură între biserică şi stat, motiv pentru care simbolurile religioase sunt acceptate fără reţineri în sfera publică. „Biserica Angliei“ beneficiază de un statut cu totul particular, dat fiind faptul că ea este singura religie statutar recunoscută, având-o pe Regină ca şi conducător. Celelalte biserici sau asociaţii religioase sunt aşezate pe aceeaşi poziţie cu asociaţiile private obişnuite. Ele nu sunt finanţate de stat şi nu sunt susceptibile de a se înregistra ca biserici propriu-zise. Cu toate acestea, inexistenţa unei separaţii între stat şi biserică nu afectează politicile de integrare religioasă. Modelul britanic de integrare este, în general, unul al pluralismului cultural - multiculturalism - în care minorităţile etnice sunt încurajate sau chiar sprijinite să-şi practice credinţa. Asemenea politici s-au dovedit a fi de o importanţă majoră într-o ţară care în ultimii douăzeci şi cinci de ani a fost nevoită să facă faţă unui semnificativ influx de imigranţi din fostele colonii. În această ţară, problematica prezenţei simbolurilor religioase în spaţiul public este dominată în principal de revendicările reprezentanţilor minorităţilor religioase (cu precădere cea musulmană), cu privire la libertatea de a purta sau a-şi afişa propriile simboluri religioase. În general, legislaţia britanică se dovedeşte a fi destul de flexibilă cu privire la prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public, cu condiţia ca acestea să nu constituie o ameninţare la securitatea statului sau faţă de funcţionarea normală a instituţiilor. În Germania, landurile decid pro sau contra simbolurilor În Germania nu există o separaţie strictă între biserică şi stat, această relaţie fiind configurată de principiul neutralităţii seculare şi al parteneriatului. Libertatea religioasă este garantată de legea fundamentală -Constituţia din anul 1949. Dezbaterea privind basmalele islamice a ajuns în atenţia publică în anul 2003, deşi a fost pregătită de o serie de iniţiative în acest sens în anii 1980. În acea perioadă a fost adoptată o poziţie împotriva purtării sau afişării acestor simboluri în locurile publice, în ciuda garantării de către Constituţie a libertăţii religioase. Cu toate acestea, în septembrie 2003, Curtea Constituţională Federală a emis o decizie prin care este acordat landurilor (entităţi regionale germane cu caracter administrativ) dreptul de a-şi crea propriile reglementări cu privire la basmalele islamice şi simbolurile religioase în general. Curtea Constituţională Federală a decis astfel că basmalele pentru profesori ar fi permise, iar purtarea acestora nu ar contraveni în principiu valorilor Constituţiei Germane, dar landurile sunt libere să interzică profesorilor din şcolile publice să poarte astfel de obiecte de vestimentaţie, în măsura în care consideră acest lucru necesar la nivel local. Cu privire la această problemă, poziţia landurilor nu este uniformă. Opt landuri din şaisprezece au demonstrat, în noiembrie 2003, disponibilitatea de a adopta o legislaţie care să apere conceptul laic al neutralităţii statului şi implicit a funcţionarilor săi, atât timp cât se află în timpul exercitării serviciului. În consecinţă, mai multe landuri au adoptat reglementări legislative cu privire la profesorii din şcolile publice şi dreptul acestora de a purta şi afişa simbolurile religioase în timpul exercitării funcţiei specifice. Dacă în regiunea Baden-Wurtember, spre exemplu, interdicţia formulată în acest sens, viza doar simbolurile necreştine sau „neoccidentale“, în landul Berlin era interzisă purtarea sau afişarea oricăror simboluri religioase în spaţiile cu funcţie publică. Acest caz confirmă faptul că poziţia germană asupra simbolurilor religioase în sfera publică este neclară. În timp ce legea federală adoptă în aparenţă un concept larg, flexibil al libertăţii de conştiinţă şi religioase, aplicarea individuală în cadrul landurilor a principiilor constituţionale este puternic influenţată de tradiţiile culturale şi politicile locale. În Germania nu sunt aplicate aşadar reguli stricte de laicitate, ci se încearcă o abordare largă a libertăţii religioase care poate fi limitată în circumstanţe specifice. De remarcat faptul că în Germania, spre deosebire de Franţa, nu se pune problema interdicţiei purtării sau afişării simbolurilor religioase de către elevi. Cum se justifică atitudinea Franţei În Franţa, dezbaterea cu privire la basmalele islamice - sau deja cunoscuta lâaffaire du foulard - a luat proporţii dramatice, datorită impunerii în anul 2004, a unei interdicţii la nivel naţional cu privire la simbolurile religioase în sălile de clasă, fapt ce a dus la proteste semnificative în întreaga ţară. Această lege, limitată la domeniul învăţământului public non-universitar, prevedea următoarele: „În şcolile, colegiile şi liceele publice, purtarea simbolurilor sau ţinutelor prin care elevii manifestă ostentativ o apartenenţă religioasă este interzisă. Reglementările interioare vor specifica faptul că aplicarea unei discipline şcolare este precedată de un dialog cu elevul“. Într-un contrast vizibil faţă de alte abordări ale libertăţii religioase, cunoscuta politică franceză strictă a laicităţii a fost implementată în ultimele decenii într-un context politico-social marcat de prezenţa activă a celei mai mari populaţii musulmane din Europa Occidentală - aproximativ 5-6 milioane, sau 8-11% din întreaga populaţie franceză. Dintre toate statele lumii occidentale, concepţia Franţei asupra secularismului este cea mai rigid definită, cu politici strict prevăzute în vederea menţinerii religiei în afara sferei publice. Unul dintre aspectele esenţiale ale interpretării franceze a dreptului la libertatea religiei este acea definiţie a dreptului ca liberté publique, mai mult decât cea de drept civil (aşa cum este ea înţeleasă în multe din celelalte ţări). În Franţa, drepturile civile nu există ca drepturi naturale pe care un individ şi le poate exercita faţă de stat; dimpotrivă, ele reprezintă dreptul natural al individului de a se bucura de libertăţile definite şi delimitate exclusiv de către legea de stat. Cetăţenii trebuie să manifeste loialitate faţă de stat, în primul rând, şi faţă de instituţiile religioase, în al doilea rând; religia aparţine sferei private, iar libertatea religioasă există în cadrul limitelor prescrise de laicitatea statală. Laicitatea statului înseamnă, în esenţă, că statul nu sprijină nici o credinţă sau ideologie particulară şi nu poate discrimina pe nimeni pe motiv religios. Această poziţie explică şi politica Franţei faţă de asimilarea imigranţilor. În timp ce Franţa este deschisă faţă de imigranţi, politica sa este de a insista pe omogenitatea culturii franceze, invocând asimilarea ca şi condiţie a apartenenţei. Datorită orientării politice şi culturale a statului francez, a cărui constantă o reprezintă laicitatea, este de la sine înţeles că acesta nu este dispus să acorde prea mare atenţie cerinţelor religioase ale imigranţilor. Raţiunea care stă în spatele acestei atitudini nu o reprezintă rasismul sau bigotismul, ci o noţiune fundamentală a identităţii franceze care direcţionează întreaga politică a statului. În acelaşi timp, valorile tradiţionale franceze sunt puternic provocate de intensificarea fenomenului migraţiei, precum şi de cea de-a doua generaţie de imigranţi musulmani, care îşi redescoperă rădăcinile culturale. În acest context, conceptul de ameninţare a ordinii publice oferă o justificare pentru a impune limite asupra drepturilor religioase protejate constituţional. Mituri şi realităţi în UE Dezbaterea cu privire la simbolurile religioase comportă implicaţii semnificative asupra societăţilor actuale. Deşi ea pare a se limita la domeniile particulare ale învăţământului şi eticii muncii, această problematică rămâne la fel de importantă din perspectiva principiilor şi practicilor politico-sociale, dar şi a vieţii religioase din spaţiul european. Varietatea atitudinilor legislative sau tradiţionale cu privire la simbolurile religioase, în rândul ţărilor UE, poate constitui un important reper în contextul dezbaterii lansate şi în ţara noastră pe această temă. Totodată, o mai bună cunoaştere a prevederilor legislative, ale particularităţilor naţionale sau practicilor tradiţionale din interiorul UE în ce priveşte simbolurile religioase, ar putea prezenta într-o altă lumină acel mit adesea invocat al unei Europe unilateral secularizate, în care problematica simbolurilor religioase este tranşată irevocabil în sensul înlăturării acestora. În orice caz, atenţia acordată voinţei comunităţilor locale - expresie admirabilă a principiului subsidiarităţii - cu privire la simbolurile religioase ar putea constitui un reper cu greutate în dezbaterea despre legitimitatea prezenţei simbolurilor religioase în spaţiile publice. ▲ Musulmanii în Europa Din perspectiva numărului adepţilor, islamul este a doua religie din lume, pe glob existând mai mult de un miliard de credincioşi musulmani. Cuvântul „islam“ semnifică supunere faţă de Dumnezeu sau faţă de Alah, cum îl numesc musulmanii. Cei mai fervenţi practicanţi ai acestei religii îşi propun să-şi dedice întreaga viaţă slujindu-l pe Dumnezeu. În Europa, islamul este considerată religia cu cel mai alert ritm de răspândire, rata avansată a natalităţii şi a imigrării favorizând o rapidă creştere a populaţiei musulmane pe bătrânul continent. Numărul exact al musulmanilor este dificil de stabilit, întrucât recensămintele - cele mai frecvent utilizate surse de informaţii în astfel de cazuri - nu reflectă foarte exact, din multiple motive, situaţia privind răspândirea acestei populaţii în Europa. - ALBANIA Populaţia totală: 3.1 milioane Populaţia musulmană: 2.2 milioane (70%) - AUSTRIA Populaţia totală: 8.2 milioane Populaţia musulmană: 339.000 (4.1%) - BELGIA Populaţia totală: 10.3 milioane Populaţia musulmană: 0.4 milioane (4%) - BOSNIA-HERŢEGOVINA Populaţia totală: 3.8 milioane Populaţia musulmană: 1.5 milioane (40%) - DANEMARCA Populaţia totală: 5.4 milioane Populaţia musulmană: 270.000 (5%) - FRANŢA Populaţia totală: 62.3 milioane Populaţia musulmană: Cinci-şase milioane (8-9.6%) - GERMANIA Populaţia totală: 82.5 milioane Populaţia musulmană: 3 milioane (3.6%) - ITALIA Populaţia totală: 58.4 milioane Populaţia musulmană: 825,000 (1.4%) - MACEDONIA Populaţia totală: 2.1 milioane Populaţia musulmană: 630.000 (30%) - MAREA BRITANIE Populaţia totală: 58.8 milioane Populaţia musulmană: 1.6 milioane (2.8%) - OLANDA Populaţia totală: 16.3 milioane Populaţia musulmană: 945.000 or 5.8% - SERBIA ŞI MuNTENEGRU (CU KOSOVO) Populaţia totală: 10.8 milioane (incluzând Kosovo); 8.1 milioane (excluzând Kosovo) Populaţia musulmană: Serbia şi Muntenegru - 405.000 (5%); Kosovo - aprox. 1.8 milioane (90%) - SPANIA Populaţia totală: 43.1 milioane Populaţia musulmană: 1 milioane (2.3%) - SUEDIA Populaţia totală: 9 milioane Populaţia musulmană: 300.000 (3%) - ELVEŢIA Populaţia totală: 7.4 milioane Populaţia musulmană: 310.800 (4.2%) - TURCIA Populaţia totală: 68.7 milioane Populaţia musulmană: 68 milioane (99%) (sursa: www.news.bbc.co.uk)