Curajul de a spune nu
Există multe feluri de curaj. Primul la care ne gândim este cel care implică riscuri fizice: poți să fii rănit sau chiar să mori. Într-un război (militarii, dar și civilii), într-un incendiu (pompierii, dar și oamenii săritori), într-o acțiune contra infractorilor (forțele de ordine) - nu puține sunt situațiile tipice, repetate, din păcate, mult prea des, în care diferite categorii de oameni îşi probează curajul. Și lor li se adaugă nenumărate episoade punctuale, cum ar fi un seamăn care se îneacă și altul care-i sare în ajutor.
Psihologii, sociologii, filozofii și antropologii au căzut de mult de acord asupra unui adevăr paradoxal: curajul presupune frică! Personal, am întâlnit constatarea asta prima oară, în copilărie, într-o... bandă desenată! Mai exact, Teddy Ted, în legendara revistă Pif, atunci când un personaj se afla în fața unei confruntări care-l îngrozea, dar nu dădea bir cu fugiții. „Ăsta e curajul!”, comenta un bătrân înțelept.
Într-adevăr, chiar dacă ajutorul oricui e binevenit, mai ales în situațiile critice, ar fi foarte greu de considerat drept curaj gestul unui atlet campion la înot de a sări să scoată un copil dintr-o pisicină. Dar cu totul altfel arată lucrurile dacă o face tot un copil. Sau un om care nu știe să înoate...
Precedat sau nu de frică, curajul este însă un concept mult mai larg, depășind zona pericolelor fizice. De câte ori în viață nu-ți trebuie curaj ca să-ți susții punctele de vedere în fața unui șef autoritar, ca să nu zicem dictatorial? Sau, dacă-mi permiteți o glumă benignă, în fața nevestei?
La modul general, filozofic, fiecare dintre noi are nevoie de curaj ca să-și identifice în mod corect și apoi să lupte pentru rolul lui pe această lume - sau, cum spune românul, să dovedească „de ce face umbră pământului”. Și-ți mai trebuie curaj (dar și o bună informare) ca să-ți aperi drepturile.
Mai există însă o calitate cu totul specială, drept care rar întâlnită: Curajul de a spune „Nu știu”.
Câți dintre noi, opriți pe stradă de un reporter sau provocați într-o discuție oarecare, în familie, între colegi sau între prieteni asupra oricărui subiect posibil pe lumea asta, de la cuantică la deplasarea spre roșu a galaxiilor, fotbal, politică, piața de capital etc., au curajul de a spune „Nu știu. Nu mă pricep bine la asta. Nu mi-am format încă o părere. O să mă documentez”?
Asta ca să nu mai vorbim despre abonații talk-show-urilor TV care, invitați să vorbească despre, să zicem, loviturile pe bursă, ei fiind brokeri, finanțiști, oameni din bănci, se trezesc cum cade un Breaking News despre furtuni și n-au nici o taină să discute detalii tehnice ale cicloanelor și anticicloanelor.
Vă amintiți poate „Lumea lui Gaiță”, unde trecătorii comentau serios faptul că în Decembrie 1989 în România au intrat, între mulți alți spioni, și agenți termici. Ori că Hagi n-are rost să fie mutat pe un post de fundaș, că el e mijlocaș sadea. Sau politicienii care s-au arătat indignați, într-un material video al „Academiei Cațavencu”, că în apa Bucureștiului e de două ori mai mult hidrogen decât oxigen...
Pe scurt, de frică să nu fim luați drept neștiutori nu avem curajul să spunem că nu știm. Or, să ne înțelegem: nu e rușine să nu știi ceva care nu e din domeniul tău profesional. Rușine este să te faci că știi. Și, pe de altă parte, să nu încerci să afli măcar după ce te-ai făcut de râs.