Cuvânt din amvon: Cunoaşterea mistică a tainelor dumnezeieşti

Rădăcina termenilor de mistic şi mistică se trage din limba greacă, de la verbul , care înseamnă "a închide ochii, a strânge buzele, a introduce pe cineva într-o taină, într-un mister". Filosofii greci de dinaintea venirii Mântuitorului Hristos în lume (ex.: Eschil, Sofocle sau Herodot) au văzut în acest termen "ceea ce ţine de mistere". Mai târziu, neoplatonicienii şi gnosticii l-au folosit pentru a justifica unirea sufletului cu divinul. Vechiul Testament imprimă misticii o perspectivă profetică, definită prin imagini sau simboluri. În teologia paulină, experienţa mistică se referă la planul ascuns al mântuirii noastre, statornicit din veşnicie în Dumnezeu, necunoscut şi nedescoperit îngerilor sau oamenilor, desăvârşit "la plinirea vremii" prin Jertfa Mântuitorului Hristos şi împărtăşit tuturor neamurilor "până la marginile pământului" (Mt. 18, 20). Literatura patristică împrumută şi ea acest concept, primul care îl foloseşte fiind Sfântul Ipolit. Mai târziu, Clement din Alexandria şi Origen arată că misticul este echivalent cu gnosticul, iar Dionisie Areopagitul defineşte mistica ca fiind modul de participare la "cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu". Cu timpul, sensul misticii creştine a îmbrăcat trei forme: cultică, kerigmatică şi teologică, fiecare păstrând ca ţel ultim cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu.

Punctul culminant al misticii creştine este atins de teologica palamită, care scoate în evidenţă că "trăirea duhovnicească, ca unire nemijlocită între Dumnezeu şi om prin intermediul harului, este însăşi îndumnezeirea noastră". Profesorul Ioan. Gh. Savin notează în acest sens: "Această stare în care se situează omul doritor de acest nou fel de cunoaştere nu mai este nici îndrăzneală, nici cutezanţă, nici mândrie luciferică… căci în cunoaşterea mistică nu e vorba de potenţare, de o prelungire, de o creştere a cunoaşterii noastre umane…, ci este o cu totul altfel de cunoaştere, un alt mod de cunoaştere; ea este o depăşire, o transfigurare a modului uman de cunoaştere; e o cunoaştere după modul îngeresc în trup omenesc, prin mijloace care aparţin harului dumnezeiesc" (Ioan Gh. Savin, "Mistica şi Ascetica Ortodoxă", cu un cuvânt înainte de dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, Tiparul tipografiei Eparhiale Sibiu, 1996, pp. 24-25).