Cuvânt din amvon: Locul în care „ucenicii s-au numit creştini“
Antiohia Siriei constituie, fără îndoială, unul dintre cele mai mari centre ale creştinismului răsăritean. În cadrul stăpânirii Imperiului Roman, aici s-a dezvoltat o impresionantă comunitate iudaică, însumând peste 50.000 de suflete, adică o zecime din populaţia cetăţii. După Ierusalim, a constituit al doilea mare centru al creştinismului primar. Pentru prima dată, în Antiohia, "ucenicii s-au numit creştini (christianos)" (Faptele Apostolilor 11, 26), confirmându-se astfel, în mod oficial, existenţa lor religioasă, pe lângă iudei şi elini. Această denumire poate fi considerată ca o primă mărturie a existenţei Bisericii în ochii lumii greco-romane. Revenind însă la situaţia iudeilor, trebuie menţionat faptul că, la fel ca în Alexandria, aceştia alcătuiau o comunitate relativ autonomă (politeuma), beneficiind de conducere şi legislaţie proprie pentru viaţa de cult şi familie. Toate aceste drepturi erau înscrise pe tăbliţe din bronz. Prosperitatea iudeilor a atras invidia din partea eleniştilor, de foarte multe ori iscându-se revolte. Prezenţa şi intensitatea concurenţei dintre cele două clase etnice au generat două laturi puternice în Biserică, iudeo-creştină şi păgâno-creştină. În acest sens, Antiohia devine primul oraş unde se produce această alăturare, lucru certificat în Evanghelia după Matei, care, după unele păreri, ar fi fost scrisă chiar aici: "Ceea ce favorizează candidatura Antiohiei ca leagăn al Evangheliei după Matei este faptul că această carte prezintă o mare apropiere de tradiţiile iudeo-creştine şi totodată o orientare hotărâtă către misiunea universală. Singura care evocă limitarea lui Iisus la "oile cele pierdute ale casei lui Israel" este în acelaşi timp şi Evanghelia, care se încheie prin ordinul de misiune cel mai general: "Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile"". Tot din Antiohia ar fi provenit şi "Didahia celor doisprezece Apostoli". (Diac. Ioniţă Apostolache)