Cuvânt din amvon: Moartea, sfârşit şi început deopotrivă

Omul, ca fiinţă creată, apare pe lume prin încuviinţare divină, fiind alcătuit din trup trecător şi suflet nemuritor. În acest sens, cartea Eclesiastului spune: "Trupul se va întoarce în pământul din care a fost luat şi sufletul, la Dumnezeu care l-a dat" (Eclesiast 12, 7). Dacă naşterea ni se pare un lucru firesc, moartea este însă aspectul cel mai înspăimântător eveniment al existenţei noastre, care ne rupe din mijlocul mediului în care suntem obişnuiţi să trăim şi ne poartă spre locuri sau stări necunoscute.

Încă din perioada popoarelor primitive s-a cultivat ideea că moartea reprezintă o trecere a sufletului către o altă formă de viaţă, într-o altă dimensiune. De exemplu, în mitologia greacă, moartea este înfăţişată ca frate geamăn al somnului, iar în filosofia platonică, sufletul este închis în trup ca într-o temniţă, singura eliberare fiind moartea. Învăţătura creştină arată că moartea constituie mai întâi de toate un fenomen spiritual, care ia naştere prin despărţirea de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Moartea trupească a venit mai târziu, ca urmare a morţii spirituale şi, în vreme ce moartea spirituală este despărţirea sufletului de Dumnezeu, moartea trupească este despărţirea sufletului de trup. Prin Întruparea Mântuitorului, moartea se catapultează într-o cu totul altă dimensiune: ea devine poartă spre Înviere, dezbrăcându-se de sensul ei negativ şi tenebru pe care îl avea în vechime. Prin Hristos, moartea devine cu adevărat poartă spre Viaţă. De aceea, încălzit de iubirea Mântuitorului Hristos, Biruitorul morţii, creştinul se eliberează de frica sfârşitului şi se pregăteşte în fiecare zi pentru ceasul Judecăţii. El iese din moartea spirituală în care intrase prin păcat şi se găseşte restaurat în comuniunea sfinţilor. (Diac. Ioniţă Apostolache)