Cuvântare la hirotonia întru Arhiereu‑vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande

Citiţi şi: Un nou ierarh pentru românii din Australia și Noua Zeelandă

I. Sensul demnității arhierești

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Patriarh, Preasfințiile Voastre, Preacuvioși și Preacucernici părinți, iubiți credincioși, dragi prieteni,

Mă aflu astăzi înaintea Sfântului Altar al Catedralei Patriarhale istorice, sub ocrotirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, a Sfinților Împărați Constantin și Elena și a Sfântului Ierarh Nectarie, care mi‑au călăuzit pașii încă din anii de seminar, nu ca să primesc o cinste, ci ca să iau asupra mea o mai înaltă cruce a slujirii. Aceasta pentru că arhieria sau lucrarea de episcop, în tradiția Bisericii noastre, nu este înțeleasă ca o chemare la putere sau privilegii, ci ca o trimitere la slujire desăvârșită, o coborâre după chipul Celui ce, fiind Domn a toate, „nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească și să‑Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45).

Când ucenicii Mântuitorului s‑au certau pentru întâietate, Domnul le‑a răsturnat cu totul logica puterii lumești, spunându‑le: „Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 43‑44). Această răsturnare este piatra de temelie a oricărei ierarhii bisericești autentice: cu cât treapta e mai înaltă, cu atât smerenia trebuie să fie mai adâncă, iar dragostea de jertfă mai deplină. Sfântul Apostol Pavel însuși își numește slujirea o „diaconie”, o slujbă, nu o domnie - și tocmai în această diaconie găsește el toată slava apostoliei sale.

II. Icoana lui Hristos Care spală picioarele

Nicăieri nu este mai limpede zugrăvită taina slujirii arhierești decât în gestul de la Cina cea de Taină. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că Mântuitorul, „știind că Tatăl toate le‑a dat în mâinile Lui... Se scoală de la Cină, Își pune hainele deoparte și, luând un ștergar, Se încinge” (Ioan 13, 3‑4), pentru a spăla picioarele ucenicilor Săi. Iată paradoxul central al arhieriei: cel căruia „toate I s‑au dat în mâini” alege să Se plece cel mai jos. Cine poartă un dar mai mare de la Dumnezeu, acela e dator unei slujiri mai smerite, nu unei stăpâniri mai mari.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântările sale despre preoție, tremură el însuși în fața acestei răspunderi înfricoșătoare: cel pus înainte‑stătător poartă în mâinile sale sufletele oamenilor înaintea lui Dumnezeu, cu o grijă mai adâncă decât aceea a unui părinte pentru copiii săi trupești, căci nu este vorba de averea sau sănătatea trupului, ci de mântuirea veșnică a fiecărui suflet încredințat lui.

Sfântul Grigorie de Nazianz, fugind la început de povara arhieriei pe care o socotea mai presus de puterile sale, a lăsat Bisericii una dintre cele mai frumoase mărturisiri despre greutatea acestei slujiri, numind păstorirea sufletelor „arta artelor și știința științelor”. Nimic nu i se pare mai anevoios decât să conduci pe oameni, ființe atât de felurite în fire și în năzuințe, spre același liman al mântuirii.

Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, cel mai profund teolog al veacului trecut al Bisericii noastre, a subliniat neîncetat caracterul personal și comunional al slujirii ierarhice. Pentru el, episcopul nu este un funcționar al sacrului, un simplu administrator al tainelor, ci un părinte duhovnicesc care poartă în rugăciunea și în fapta sa viața întregii sale comunități, ca pe o singură familie duhovnicească înaintea lui Dumnezeu. Slujirea liturgică fără slujirea pastorală rămâne trunchiată, la fel cum grija pastorală fără rădăcina ei liturgică se ofilește; arhiereul este cel chemat să țină vii, laolaltă, aceste două aripi ale aceleiași slujiri.

III. Mulțumiri

Aș vrea să spun tuturor că drumul meu până aici nu l‑am parcurs singur, ci am fost purtat de multe mâini și de multe rugăciuni. Îngăduiți‑mi, așadar, ca în acest ceas de mare cutremurare lăuntrică, să rostesc câteva cuvinte de mulțumire.

Mai întâi și mai presus de toate Îi mulțumesc lui Dumnezeu, Celui în Treime slăvit, pentru darul de a nu mă fi simțit niciodată singur. În toate cotiturile vieții mele, chiar și în ceasurile de îndoială și de umbră, am simțit lucrând acea purtare de grijă tainică despre care Psalmistul spune: „De voi umbla și în mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești” (Psalmi 22, 4). Această încredințare a prezenței Sale neîntrerupte este, de fapt, singurul temei pentru care îndrăznesc astăzi să primesc o slujire mai presus de puterile mele.

Mulțumesc din adâncul inimii Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, sub a cărui părintească purtare de grijă am crescut duhovnicește și profesional timp de șapte ani lucrând la Cancelaria Sfântului Sinod. Chipul Preafericirii Sale a fost pentru mine un model viu al îmbinării desăvârșite dintre rigoarea gândirii teologice și blândețea păstoririi, iar oblăduirea și supravegherea pe care mi le‑a purtat în tot acest timp au fost pentru mine o adevărată școală de smerenie, de slujire și de încredințare în judecata lui Dumnezeu.

O mulțumire aleasă se cuvine Preasfințitului Părinte Mihail, Episcopul ortodox român al Australiei și Noii Zeelande, pentru încrederea pe care mi‑a acordat‑o și pentru sprijinul statornic în toate demersurile purtate spre obținerea vizei australiene și spre învrednicirea mea la această slujire pentru românii ortodocși din Australia și Noua Zeelandă. Pentru toată această trudă, pusă cu răbdare și dăruire în slujba Sfintei Biserici, îi rămân adânc recunoscător.

Ținând seama de ordinea cronologică a vieții mele, cu evlavie și cu duioșie, gândul meu se îndreaptă mai întâi spre părinții mei. Mamei mele, trecută la cele veșnice acum patru ani, îi mulțumesc din locul unde nu mai poate auzi decât cu urechile inimii, nădăjduind că, de acolo, de la limanul odihnei celei veșnice, se bucură astăzi împreună cu îngerii de acest ceas. Tatălui meu, prezent astăzi lângă mine la această slujbă, îi mulțumesc pentru statornicia și dragostea sa neclintită. Amândurora le sunt recunoscător că mi‑au fost alături chiar și atunci când nu au fost de acord sau nu au împărtășit pe deplin alegerile pe care le‑am făcut - tocmai această iubire care rabdă și fără a înțelege întotdeauna este cea mai curată dovadă a dragostei părintești, asemenea celei despre care ne vorbește Sfântul Apostol Pavel: dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7).

Îl salut cu drag pe fratele meu, pe mătușa mea dragă și pe toți membrii familiei mele, prezenți astăzi aici sau uniți cu mine în gând și în rugăciune, cărora le mulțumesc pentru dragostea și sprijinul statornic din tot acest parcurs.

Aduc mulțumiri călduroase preacuviosului părinte stareț arhimandrit Nectarie Șofelea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, pentru primirea mea în obștea monahală și pentru tot parcursul duhovnicesc de care m‑a învrednicit. Îi rămân recunoscător pentru frumusețea slujbelor bisericești pe care le‑am trăit sub îndrumarea sa și pentru splendoarea grădinilor Mănăstirii Radu Vodă, acea oază de meditație duhovnicească și rugăciune în care am deprins tăcerea cea rodnică a inimii.

Țin să mulțumesc Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Varsanufie, cel care a oficiat rânduiala tunderii mele în monahism, alegându‑mi numele de Iachint, după chipul întâiului Mitropolit al Țării Românești, dar și pentru harul diaconiei de care m‑a învrednicit în anul 2009.

Mă simt dator să exprim, cu toată sinceritatea, mulțumiri Preasfințitului Părinte Timotei Preahoveanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, care, în urmă cu 11 ani, în data de 4 iulie 2015, tot într‑o zi de sâmbătă, cu aprobarea Preafericitului Părinte Patriarh, m‑a hirotonit ieromonah în Mănăstirea Radu Vodă, cerând pentru mine harul Duhului Sfânt.

Port în suflet o profundă gratitudine față de părintele arhimandrit Policarp Chițulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod, pentru îndrumarea și paternitatea sa duhovnicească pe care mi‑a purtat‑o cu multă răbdare și înțelepciune.

Doresc să adresez sincere mulțumiri tuturor părinților și fraților mei din mănăstire. Îmi vor lipsi frumusețea cântărilor bisericești și compania plăcută a acestor discreți nevoitori pe calea mântuirii, alături de care am deprins că sfințenia adevărată nu caută niciodată lumina reflectoarelor, ci lucrează smerit, în tăcere, spre slava lui Dumnezeu, Cel care le știe și le vede pe toate.

Vreau să mulțumesc, cu toată căldura, părintelui Ionuț Gabriel Corduneanu, vicar administrativ patriarhal, pentru buna cooperare avută în anii petrecuți la Cancelaria Sfântului Sinod și pentru răbdarea cu care m‑a învățat tainele, adesea neștiute, ale administrației bisericești.

Mulțumesc, cu o recunoștință aparte, părintelui profesor dr. George Grigoriță, consilier patriarhal la Cancelaria Sfântului Sinod, pentru tot parcursul meu academic, pentru formarea mea profesională și pentru îndrumarea părintească pe care mi‑a purtat‑o în cele mai dificile momente ale vieții mele. Părintelui și doamnei preotese Nicoleta Grigoriță le voi păstra pururea un profund sentiment de recunoștință și de filială prețuire.

Tuturor părinților mei duhovnici, preoților parohi lângă care am copilărit, preoților profesori de la seminarul teologic și de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, dar mai ales îndrumătorului meu de la doctorat, părintelui profesor dr. Constantin Rus din Arad, le port o deosebită recunoștință.

Se cade să rostesc, cu smerenie, cuvinte de mulțumire tuturor colegilor din Cancelarie, de la Cabinetul Patriarhal și din administrația patriarhală, de la Departamentul Carte de Cult al Patriarhiei Române și de la Editurile Patriarhiei Române, pentru buna cooperare și profesionalismul care au condus, de fiecare dată, spre cele mai bune soluționări ale lucrurilor încredințate.

În sfârșit, mulțumesc tuturor fiilor și fiicelor duhovnicești care m‑au urmat, care mi‑au încredințat, prin taina Spovedaniei și a povățuirii, cele mai adânci și mai gingașe frământări ale sufletului lor. Fie ca Dumnezeu să le dăruiască un preot duhovnic mai bun, mai rugător și mai răbdător decât am reușit eu să le fiu.

O mulțumire aparte, care nu încape în nici o înșiruire de nume, o port în inimă pentru toți prietenii mei întru Hristos, cei care mi‑au purtat clipele grele ale încercărilor și au știut să mă ridice în ceasurile de cumpănă prin sfatul, prin rugăciunile și prin ajutorul lor concret. Ei sunt dovada vie a cuvântului Scripturii, că „sunt prieteni aducători de nenorocire; dar este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate” (Pilde 18, 24), și au fost pentru mine, în multe rânduri, mâinile prin care Dumnezeu Însuși m‑a ridicat. Tocmai prietenia lor curată, nefățarnică și statornică a făcut ca această frumoasă catedrală să fie plină într‑o altă zi obișnuită de sâmbătă, 4 iulie.

Tuturor celor pe care i‑am pomenit, ca și celor pe care inima mi‑i poartă în taină, fără a le rosti aici numele, le rămân dator cu o rugăciune neîncetată de mulțumire, încredințat fiind că nimic din ceea ce am primit nu a fost întâmplător, ci purtare de grijă a lui Dumnezeu, lucrată prin oameni.

Gândul meu se îndreaptă acum către preoții și credincioșii ortodocși români din Australia și Noua Zeelandă, care știu că mă așteptă și la care merg cu multă bucurie și dragoste în Hristos. Acestora vreau să mă adresez direct: Așteptați‑mă, că vin acasă!

IV. Încheiere

Primind astăzi această slujire, mă simt dator să iau aminte la cuvântul Mântuitorului Care Se numește pe Sine „Păstorul cel bun”, Cel ce „își pune sufletul pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). În ascultare față de Preasfințitul Părinte Mihail, față de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și față de întreg Sfântul Sinod, cuget la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care, deși „Apostol al neamurilor”, se numea pe sine „cel mai mic dintre toți sfinții” (Efeseni 3, 8) - și tocmai din această smerenie izvora puterea slujirii sale printre popoare străine, departe de Ierusalim. Așa nădăjduiesc și eu să înțeleg chemarea mea: nu ca pe o înălțare, ci ca pe o coborâre asemenea Aceluia Care S‑a plecat să spele picioarele ucenicilor Săi.

Fie ca Dumnezeul Cel în Treime slăvit să‑mi dea și mie puterea să port mitra arhierească nu ca pe o cunună a cinstirii, ci ca pe o împletitură a jertfei - după cuvântul care va rămâne, nădăjduiesc, legământul întregii mele vieți: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4, 13). Amin.