Cuvântul ierarhului: A trăi înseamnă a semăna grâne în eternitate

† Ioachim Băcăuanul

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului Suntem în perioada pascală, cea mai frumoasă şi mai luminoasă din întregul an bisericesc. Toată făptura s-a reînnoit fizic şi spiritual. Învierea lui Hristos parcă a reînviat natura, care ne transmite din darurile sale transcendentale, întărindu-ne învăţătura creştină că moartea precede învierea, aşa cum, după iarnă, natura reînvie la viaţă, venind primăvara. În acest context al sărbătorii pascale sau al perioadei bisericeşti care urmează marelui praznic, ne-am gândit să aducem câteva precizări asupra viitorului omului, care este supus morţii, dar şi învierii. Omul rămâne viu prin suflet Reflecţiile despre moarte sunt multiple şi variate. Această taină profund umană a făcut să curgă râuri de cerneală din pana marilor gânditori şi înţelepţi ai lumii, fără a se fi ajuns vreodată la un răspuns ferm şi experiabil, toate acestea nefăcând altceva decât să adâncească şi mai mult misterul tanatic şi să arate limitele imanenţei umane. În limbajul teologic creştin, acest capitol se numeşte tanatologie şi escatologie. Acest ultim cuvânt semnifică învăţătura despre sfârşitul Cosmosului şi al biosului uman. Ideea că omul, după moartea trupească, rămâne viu prin suflet nu este o descoperire a creştinismului, ci este poate ideea cea mai răspândită şi prezentă în toate formele de religiozitate. Nemurirea sufletului, ca fenomen ce arată indestructibilitatea fiinţei umane, se înscrie în structura naturală a omului. Omul, în general, refuză să creadă că va dispărea total după moarte, refuză neantul, iar acest refuz aparent inexplicabil nu este decât ecoul desacralizat şi secularizat al unei realităţi ontologice paradisiace. Platon a demonstrat de multă vreme că ceea ce este compozit este sortit distrugerii. Or, viaţa interioară a omului formează un tot organic, o unitate care se constituie în jurul "eului", axa personalităţii. Ceea ce este dincolo de trupul omenesc, acest tot organic, nu este făcut din elemente materiale care, urmând anumite procese fizice, chimice, biologice, se vor dezintegra pentru a găsi un alt loc potrivit destinului lor particular. De aceea, cele mai elevate idei ale umanităţii au fondat şi adoptat raţiunea imortalităţii sufletului, bineînţeles fiecare îmbrăcând această idee fundamentală în felurite forme. În lumina noilor descoperiri ştiinţifice, nutresc nădejdea că într-un viitor apropiat se va demonstra ştiinţific că fiinţa umană este într-adevăr nemuritoare. Însă, toate aceste doctrine diferite - plecând de la cele antice, trecând prin descoperirile medicinei, care a făcut posibilă reanimarea, sau trecând prin atâtea concepte ştiinţifico-filosofice contemporane - îşi revendică descoperirile, în fapt, plecând de la natura psiho-somatică a omului. Cu toate acestea, doctrina creştină este superioară acestor căutări, datorită faptului că nu este un rezultat al reflecţiilor gândirii umane, ci este o realitate revelată. Este evident că şi creştinismul integrează în doctrina lui nemurirea sufletului, dar, în acelaşi timp, aşa cum se precizează în Simbolul credinţei, sufletul nemuritor "aşteaptă învierea din morţi şi viaţa veacului ce va să vină". În aceasta rezidă diferenţa fundamentală între escatologia creştină şi toate celelalte concepte filosofice sau doctrine religioase. Pentru creştinism este foarte important şi preţios lucru ca omul să fie o fiinţă trupească sau fiinţă în trup, întru care Duhul Sfânt să Se odihnească, aşa cum S-a odihnit în Fiul întrupat în istorie, la plinirea vremii. Moartea nu este o separare totală faţă de lumea aceasta A considera moartea ca o "dezincarnare" înseamnă, fără îndoială, a elibera omul de infirmităţile trupului, însă, în acelaşi timp, a-i cauza şi un prejudiciu, aceasta pentru că fiinţa umană a fost concepută de Dumnezeu ca o creatură înscrisă şi implantată într-un trup al lumii create (cf. Facere 1). De fapt, potrivit gândirii inspirate a Sfinţilor Părinţi, omul este o fiinţă care ascunde în sine tainele unui microcosmos, păstrând elementele lumii spirituale şi ale lumii materiale, într-o întrepătrundere simfonică, ce face evidentă genialitatea Creatorului şi care revelează destinul plenar al omului şi anume acela de syndesmos, sau inel de legătură între aceste două lumi constitutive lui. Acelaşi înţelept antic, Platon, spunea că "eu sunt o legătură între mai multe lumi", posibil cu trimitere la faptul că lumea, cu toate realităţile ce ne înconjoară, nu este decât o copie palidă a lumii ideilor ce o generează, iar toate exerciţiile cognitive nefiind altceva decât o reamintire a unor realităţi anterior trăite, iar acum redescoperite prin interogaţiile maieutice, adică pe calea dialogului. A fi o legătură sau un liant între mai multe lumi semnifică faptul că în noi trăieşte o lume fizică, cu toate elementele din care este constituită, care nu trebuie înţeleasă ca un balast, ci care ne este constitutivă şi pe care trebuie să o spiritualizăm. Din punct de vedere creştin, este greşit să adoptăm întru totul ideea antică potrivit căreia trupul uman este un mormânt sau o închisoare. Sfântul Pavel spune că trupul omului este "templul Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19). Şi atunci când zici "templu", te gândeşti imediat la ceva sacru. În planul divin al Creatorului, omul este o fiinţă grandioasă, aparţinând a două lumi care se întrepătrund. Într-adevăr, firea care trebuie să prevaleze este cea spirituală, care domină fiinţa, dar aceasta nu înseamnă că natura materială, biologică a omului trebuie mortificată, distrusă, desfigurată. Omul, în integralitatea lui, participă la viaţa divină. În Sfânta Scriptură se arată că moartea nu este o separare pentru totdeauna a celor două elemente din care este alcătuit omul: trup şi suflet. La un moment dat, morţii se vor ridica din morminte pentru a participa la viaţa divină sau la cea infernală. Dar ce înseamnă a se ridica din morminte? Anumiţi teologi, mai ales protestanţi, presupun că ar fi vorba de o stare inconştientă a sufletelor, specifică unei forme de existenţă experiate imediat după moartea biologică şi care se prelungeşte până la sfârşitul veacurilor, când va fi judecata. Dar nu este aşa, moartea nu este o separare totală faţă de lumea aceasta. Sufletele comunică dincolo de voinţa noastră. Sfinţii, beneficiari ai vieţuirii în Biserica triumfătoare, spre exemplu, chiar dacă au trecut în viaţa veşnică de sute de ani, rămân într-o comuniune specială cu credincioşii Bisericii luptătoare, ceea ce dovedeşte că moartea şi timpul nu ne pot despărţi de realitatea în care am supravieţuit. Legătura dintre cei vii şi cei morţi este reală, moartea biologică nefiind decât un paşte, o trecere către o altă etapă a vieţii. Ridicarea din morţi nu este reîncarnare Pentru Judecata universală trebuie, din nou, omul să fie în integralitatea lui. Sfânta Scriptură spune că cei ce se vor ridica din morminte "vor străluci ca stelele". Deci odată sculaţi din morţi, oamenii vor avea alte atribute în acelaşi trup, pe care l-au avut dintru început. Ridicarea din morţi nu este reîncarnare, ca în gândirea religiilor asiatice, ci o unire a celor două elemente care constituie persoana umană. Dar în ce constă această "unire" sau "reîncarnare" creştină? Este o nouă etapă a evoluţiei umane în Univers. Să ne amintim că la început a fost creaţia structurilor Universului, care se opunea neantului, căci la început era neantul în raport cu Dumnezeu Cel veşnic: "Duhul lui Dumnezeu se purta peste tot", dar nu Se odihnea într-un univers material. Apoi, Dumnezeu a zis şi s-a făcut şi astfel a apărut lumea văzută, în Cosmosul limitat şi pe Pământ. După ce a creat elementele Pământului, Dumnezeu l-a creat pe om, ca fiinţă liberă şi având conştiinţă de sine. Scopul creării omului, ca fiinţă psiho-somatică, a fost acela al asemănării cu Creatorul său. A intervenit căderea, dar prin Mesia a venit şi restaurarea fiinţială. În Hristos, omul intră într-o fază nouă a existenţei sale, trăieşte o nouă etapă a vieţii, se angajează pe drumul către asemănare. Deci tot în trup fiind, el se pregăteşte pentru transfigurare, spiritualizându-şi afectele somatice, devenind ceea ce spune Sfântul Pavel "trup duhovnicesc". Ajungând la această etapă, înţelegem că moartea nu mai este un obstacol, ci o trecere; este paştele unic pentru cel ce a avut nădejdea învierii. Dacă în viaţa aceasta avem permanent această nădejde, trecerea către viaţa de dincolo de mormânt va fi mai liniştită şi liberatoare. Omul, de fapt, poartă în sine germenii învierii şi perspectiva eternităţii. Învierea morţilor este un dat ontologic al lui. Personalitatea noastră primeşte de la început plenitudinea darurilor veşniciei, dar şi posibilităţile intelectuale şi psihice de a dobândi aceste daruri. Depinde de noi înşine în a deveni o adevărată persoană, în comuniune cu celelalte şi implicit cu Hristos înviat, sau să rămânem un embrion mundan (lumesc), asemenea unui trunchi de copac care putrezeşte într-o pădure. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: "Eu nu pot să fac de la Mine nimic, precum aud, judec, dar judecata mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5, 30). Înţelegem că orice oră sau zi este un mister care ne scapă socotelilor noastre şi acest lucru este foarte bun, fiindcă omul trebuie să fie totdeauna conştient şi grijuliu. Dacă Domnul ne-ar fi zis: "Sfârşitul tău sau al lumii ar fi în ziua x şi ora y", am fi raportat exerciţiul nostru spiritual la acel timp anunţat, anulând imperativul trăirilor spirituale imediate şi privând creşterea firească şi intensă duhovnicească a frumuseţii vieţii spirituale. Or, neştiind viitorul, înţelegem că Dumnezeu ne dă fiecare părticică de timp, oră, zi, săptămână..., ca un dar nepreţuit al Său. Astfel, fiecare lucrare a noastră, fiecare virtute sau creaţie pozitivă este un grăunte pe care-l semănăm în eternitate. De aceea apelul de a fi constructivi şi de a face binele devine, în acelaşi timp, o chemare la viaţa veşnică. Astfel, atunci când ultima clipă petrecută pe pământ va veni, dacă sufletul nostru este încărcat de virtuţi, el va învinge obstacolul care ne separă de celălalt tărâm al vieţii cu mai multă uşurinţă. Dincolo de acest obstacol este viaţa plenară în Hristos, prin puterea Duhului Sfânt. Mântuitorul S-a întrupat, la plinirea vremii, ne-a dat cuvintele vieţii, apoi a pătimit şi S-a îngropat. Dar n-a rămas în starea de moarte, pentru că El era Stăpânul vieţii, iar viaţa întru El înseamnă consistenţă şi înviere. Atunci când El a înviat ne-a dat şi nouă garanţia învierii şi arvuna vieţii celei veşnice. De aceea noi, cei nemuritori, credem "în învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin." * Intertitlurile aparŢin redacţiei