Cuvântul ierarhului: Credinţa cea mântuitoare dată sfinţilor odată pentru totdeauna

† Corneliu BÂRLĂDEANUL Arhiereu-Vicar al Episcopiei Huşilor Ziua în care Biserica a fost întemeiată prin lucrarea Sfântului Duh a făcut ca nouă să ni se descopere credinţa cea mântuitoare care ne cheamă pe toţi, unindu-ne prin taina Sfântului Botez în marea familie purtătoare de sfinţenie şi nemurire. Una dintre roadele lucrării Sfântului Duh este credinţa cea mântuitoare, aşa cum o arată Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, cap. 5, vers. 22. Când vorbim şi întrebuinţăm cuvântul credinţă, ne referim în primul rând la faptul că Dumnezeu ni Se descoperă pentru a-L cunoaşte şi a deveni mărturisitori ai iubirii Lui faţă de noi, oamenii. Descoperirea Lui către noi nu este un lucru abstract sau speculativ, cum greşit s-ar crede, descoperirea dumnezeiască nu poate deveni niciodată ideologie, iar dacă se încearcă să se facă aceasta din ea, atunci îşi pierde caracterul ei mântuitor. Dumnezeul Cel nevăzut şi inaccesibil oamenilor S-a descoperit prin Hristos Cuvântul cel întrupat spre mântuirea noastră, mai înainte „în multe chipuri şi multe feluri vorbind oamenilor prin prooroci, în zilele din urmă ne-a grăit nouă prin Fiul prin Care a creat veacurile“ (Evrei, cap.1, vers.1-2). El S-a descoperit omenirii atât timp cât acesteia i-a fost posibil să-L cunoască şi să poată primi taina, descoperită pe măsura înaintării spre curăţire şi izbăvire de patimi. Hristos devine vizibil din momentul primirii Tainei Sfântului Botez Credinţei celei descoperite prin iniţiativa şi lucrarea lui Dumnezeu, noi, oamenii, suntem chemaţi să răspundem cu fidelitate şi nădejde. Acesta este primul pas spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Importanţa acestui prim element al credinţei celei mântuitoare o accentuează Mântuitorul Hristos: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cine nu va crede se va osândi“ (Marcu 16, 16). Hristos Iisus Mântuitorul nostru devine vizibil din momentul primirii Tainei Sfântului Botez, când prin spălarea păcatului celui vechi devenim creştini, purtători de sfinţenie şi de lumină. Pe măsura înaintării în trup şi în viaţă creştină, cunoaştem că a noastră credinţă mântuitoare nu este o problemă intelectuală după legile unei ştiinţe experimentale umane, limitată şi împrejmuită de păcat, ci ea devine mod de viaţă proprie lucrării Sfântului Duh împărtăşit firii umane. Din această apropiere şi cunoaştere a lui Dumnezeu, precum şi trăire a vieţii în Hristos prin lucrarea Sfântului Duh se explică învăţătura creştină. Primul aspect al credinţei este faptul că ea se descoperă prin Hristos Mântuitorul nostru. El ne descoperă, venind în ajutorul nostru, ceea ce ochilor noştri trupeşti nu a fost accesibil după căderea în păcat. Prin învăţătura şi minunile Sale, Mântuitorul Hristos ne descoperă Adevărul Cel veşnic, izvorul vieţii şi sensul existenţei noastre: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl Meu“ (Ioan, 14, 9). Prin lucrarea Sfântului Duh se descoperă adevărata credinţă Observăm două aspecte ale credinţei celei mântuitoare, primul fiind descoperirea lui Dumnezeu şi apropierea Lui către noi, şi al doilea, urcarea noastră către El prin asumarea credinţei în Dumnezeu ca mod ce defineşte propria noastră viaţă, ca parte a răspunsului la întrebarea sensului vieţii noastre pe acest pământ. În Persoana Mântuitorului, se descoperă prin lucrarea Sfântului Duh adevărata credinţă mântuitoare, care vindecă, iartă şi salvează sufletele noastre. Toate cele scrise rezumativ în Sfintele Scripturi se împlinesc ca noi să credem, rezultatul acestei credinţe fiind viaţa în numele Mântuitorului nostru, „iar acestea toate s-au scris ca voi să credeţi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui“ (Ioan, 20, 31). Multe păreri umane care consideră credinţa ca parte speculativă raţională sunt foarte înşelătoare şi conduc spre erezie, în acest sens chiar diavolii „cred şi se cutremură...“ (Iacob 2, 19). Credinţa cea mântuitoare una şi nedespărţită pe care Domnul ne-a dăruit-o, pe care am primit-o, în care trăim este credinţa lucrătoare prin fapta cea bună, căci fapta cea bună a omului credincios este rezultatul lucrării lui Dumnezeu în Sfântul Duh prin el. Prima faptă a credinţei celei mântuitoare este lupta noastră în eliberarea de patimi şi în dobândirea unei inimi curate. Aşa după cum un bolnav se supune terapiei medicale pentru vindecarea trupului, tot astfel un om credincios se supune unei terapii spirituale care are rolul de a-l lumina spre cunoaşterea cea adevărată izvorâtă din credinţa lucrătoare în împlinirea binelui către toţi cei din nevoi, umili, singuri, în care este prezent Iisus Mântuitorul, Cel ce Se identifică cu suferinţele acestei lumi. „El a purtat asupra Sa păcatele noastre şi cu rănile Lui noi toţi ne-am vindecat“. (Isaia 53, 4) Curăţirea inimii este premisa care este necesară descoperirii chipului lui Dumnezeu în noi. „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu...“ (Matei 5,8) Credinţa este, deci, încredinţarea noastră în Adevărul Hristos descoperit şi asumarea ei ca sens şi mărturisire în această lume. Care este totuşi criteriul credinţei celei drepte şi mântuitoare? Această întrebare este strâns legată de următoarea: De ce este absolut necesar ca noi să avem credinţa cea mântuitoare? Criteriile după care se va face înfricoşata Judecată Dacă citim în Evanghelia Sfântului Matei (25, 41-46), observăm că acele criteriile după care se va face înfricoşata Judecată se referă la împlinirea faptei celei bune. De ce totuşi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au luptat pentru păstrarea dreptei credinţe? 1. Credinţa cea mântuitoare nu este doar afirmaţie şi speculaţie a gândirii umane, ci ea este mod de viaţă nou, izvorât din cunoaşterea lui Dumnezeu. „Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis...“ (Ioan 17, 3) 2. Credinţa se supune unei terapii duhovniceşti şi ea este adevărată când este nu singulară, individualistă, ci în comuniune cu întreaga Biserică a Sfinţilor care au primit, păstrat, apărat şi transmis ceea ce lor li s-a descoperit. 3. Conţinutul dreptei credinţe îl trăiesc toţi cei care ating starea de bucurie a prezenţei Sfântului Duh, Care luminează, însufleţeşte şi explică, formulând dogma (învăţătura) Bisericii ca experienţă a trăirii duhovniceşti. De aici înţelegem lupta pentru apărarea dreptei credinţe care este expresia adevăratei vieţi în Biserica cea mântuitoare a Celui Care a întemeiat-o spre mântuirea lumii. Credinţa cea mântuitoare este răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu. Temnicerul din oraşul Filipi l-a întrebat pe Sfântul Apostol Pavel „ce trebuie să fac pentru a fi mântuit (salvat)... crede în Domnul Iisus şi a te vei mântui tu şi casa ta“ (F. Ap. 16, 31). Cu alte cuvinte, parafrazând pe marele Apostol Pavel, „încrede-te în calea pe care Hristos ţi-o arată acum“. Este foarte eronat a se crede, aşa cum deseori din ignoranţă, lipsă de interes şi limitare intelectuală observăm că se afirmă, cum că cele ale credinţei şi toate câte ţin de ea sunt specifice clerului. Acest mod de gândire conduce la un moment dat spre o formă pietistă amestecată cu o periculoasă superstiţie, ce antrenează un mod de viaţă mai puţin creştinesc, străin Evangheliei şi tainei vieţii Bisericii. Întreaga viaţă creştină bazată pe credinţa cea descoperită nouă are ca scop primirea Sfântului Duh, Care să lucreze în noi spre dobândirea vieţii veşnice. Ceea ce caracterizează pe omul cel drept-credincios este în primul rând modul său de viaţă, felul în care trăieşte stăpânit de armonia dragostei către Dumnezeu şi către toţi semenii lui. Credinţa devine astfel expresie a siguranţei de nestrămutat, curaj în încercări şi biruinţă asupra răului. Sfintele Taine lucrează în momentul deschiderii cugetului nostru către Dumnezeu În Biserica din primele secole, cei care urmau să fie botezaţi erau examinaţi asupra stadiului curăţirii inimii. Sfintele Taine nu au o acţiune magică, ci ele lucrează în momentul deschiderii cugetului nostru către Dumnezeu. În lumina deschiderii noastre spre Dumnezeu înţelegem sensul celor scrise în Sfintele Scripturi, din acest motiv exegeza ortodoxă a textelor sfinte nu cunoaşte forme de cercetare empirică şi negativistă. Sfinţii Părinţi în lumina dreptei credinţe au explicat şi interpretat Sfânta Scriptură, nu izolat, singular şi individualist, ci în comuniunea Bisericii, luminaţi de Sfântul Duh şi întăriţi în credinţa cea mântuitoare. Aceasta a ferit ortodoxia de erori, erezii şi păreri individualiste, care au fragmentat trupul Bisericii celei una şi nedespărţite. Fără dreapta credinţă şi iluminarea izvorâtă din ea nu este posibilă o interpretare a Sfintei Scripturi, ci ea devine, dacă nu le deţine pe cele două, o formă de cercetare lipsită de puterea care-i dă viaţă, făcând-o să fie nelucrătoare spre mântuire. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan consideră dreapta credinţă ca biruinţă, care schimbă lumea, pentru că omul muritor devine nemuritor, iar viaţa trecătoare pământească devine veşnică şi cerească. „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea, credinţa noastră...“ (I Ioan 5, 4) Credinţa cea mântuitoare este cea care aduce roadele „fiind mântuiţi prin credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, prin care avem şi apropierea prin credinţă la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu...“ (Rom. 5, 1-2). De ce oare asceţii pustiului egiptean întrebau dacă credinţa este, încă, lucrătoare în bine? O scurtă privire a noastră astăzi asupra credinţei creştine ar da răspunsul la această întrebare. Dacă credinţa devine ideologie sau un sistem filantropic poate fi uşor sacrificată sau redusă la simple acte de binefacere, fără cel mai important lucru pe care-l exercită în viaţa şi existenţa noastră - prefacerea şi începerea unei vieţi sub binecuvântarea credinţei celei mântuitoare. „Când va veni Fiul Omului pe pământ, oare va găsi credinţă?“ (Luca 18, 8) Notă: Intertitlurile aparŢin redacŢiei