Cuvântul ierarhului: „Dreptul Judecător le va da răsplată de mucenici“

De 20 de ani, în luna decembrie, pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române, se înalţă rugăciuni de pomenire a celor care şi-au dat viaţa în 1989 pentru libertatea, credinţa şi demnitatea poporului român. Pe 7 ianuarie 1990, la Iaşi, PS Ioachim Băcăuanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, pe atunci arhidiacon la Catedrala mitropolitană, participa la oficierea primului Parastas pentru Eroii Revoluţiei din decembrie 1989. Preasfinţia Sa a ţinut atunci un cuvânt de încurajare adresat, în primul rând, rudelor celor care şi-au dat viaţa pentru libertatea noastră. Redăm în continuare cuvântul Preasfinţiei Sale.

PS Ioachim BĂCĂUANUL, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului Astăzi, în mai toate bisericile din cuprinsul Patriarhiei Române, în jurul acestei ore, din iniţiativa Sfântului Sinod al Bisericii noastre, se oficiază un Parastas solemn în cinstea eroilor căzuţi pentru libertatea noastră, pe care deja am început să o simţim, să o înţelegem şi să o trăim plenar, cu toată fiinţa. Puterea de a pătrunde sensul şi esenţa comuniunii cu cei ce au părăsit acest pământ în perspectiva libertăţii noastre de azi ne face mereu veghetori pe viitor. De acum suntem datori a sta pururea, prin rugăciune şi meditaţie, la umbra crucilor celor care acum ne ocrotesc de sub glie - eroii contemporanietăţii noastre. Bunul Dumnezeu a rânduit ca poporul nostru, atât de încercat în istoria sa multimilenară, să dea, în doar câteva zile, atâţia martiri a căror nume sunt cu siguranţă scrise în cartea Cerului. Sângele lor, nevinovat ca o rouă de primăvară, a reuşit să înscrie pe frontispiciul patriei cea mai mare victorie pe care am dobândit-o vreodată. Victoria împotriva minciunii şi a întunericului! Acest fapt ne face să fim încredinţaţi că Dumnezeu le-a pregătit, celor pe care i-am pomenit aici, raiul desfătării, pentru că au luptat pentru o cauză dreaptă. Moartea lor a pregătit libertatea noastră. De aceea, să nu-i uităm niciodată! Ştim că viaţa noastră pământească se desfăşoară în cercul marilor taine aşezate de Dumnezeu în lume. Dintre toate acestea cea mai adâncă şi cutremurătoare este taina morţii. Ea este legea implacabilă care planează peste noi toţi şi în a cărei umbră şi tăcere va trebui să păşim fiecare. Ceea ce este extrem de dureros, acum, este faptul că cei cărora li se face azi pomenirea, aproape toţi, sunt tineri, mlădiţe fragede, în a căror fiinţă abia se înfiripa un viitor. Ştim cu toţii că ei, tinerii, se bucură mai mult de dulceţile şi frumuseţile vieţii. Sufletul lor este, parcă anume, plămădit de Dumnezeu să caute numai mierea vieţii şi, ca o albină neodihnită, să cutreiere câmpiile cele mai bogate în flori, pentru a le gusta nectarul. De aceea, cel mai greu este să mori în zilele tinereţii, când viaţa te ţine legat de lumea aceasta cu mii şi mii de firicele, care, pe cât sunt de fine şi multe, pe atât sunt de puternice. Când ai plecat, ca tânăr, pe calea morţii, parcă toţi şi toate te strigă să te întorci, fiindcă moartea nu se potriveşte cu tinereţea. Moartea îţi oferă odihnă, pe când sufletul tânăr arde mereu de dorul de a construi, înnoi, lumina, împlini. Ce greu este să putem alătura aceste două: tinereţea şi moartea. E ca şi cum am vrea să împăcăm focul cu apa; ca şi cum am vrea să amestecăm lumina cu întunericul şi să punem la un loc mierea cu pelinul. Câţi părinţi din această ţară încă nu şi-au uscat lacrimile de pe obraji, străjuind încă un timp, şi fără timp, ţărâna proaspătă a mormintelor copiilor lor sau sărutând caldarâmul străzilor spălat de sângele nevinovat al celor mai fragede mlădiţe ale acestui neam, atât de încercat. Cuvintele sunt neputincioase acum pentru a alina marea lor suferinţă. Nu ne este dat nici măcar să le zicem lor: „Nu plângeţi!“. Lacrimile acestea sunt cu mult mai amare decât am putea noi şterge prin cuvinte de mângâiere. Ei nu vor să se mângâie pentru că fiii lor nu mai sunt. Părinţii care plâng astăzi sunt asemeni Rahilei din Sfânta Scriptură. Nu vor putea uita niciodată pe cei pe care îi considerau o întregire a fiinţei lor. Într-adevăr, grele sunt clipele pentru cei ce şi-au pierdut odraslele şi apropiaţii în crâncenele lupte din încercatele oraşe ale ţării. Grele sunt şi pentru noi, cei ce suntem de aceeaşi fiinţă şi de acelaşi neam cu cei care plâng acum. Dar, cu toţii, să nu uităm că nu trebuie să ne întristăm ca cei ce nu au nădejde, fiindcă suntem fiii credincioşi ai Bisericii lui Hristos. „Credinţa-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi“, cum zicea George Coşbuc. Aşadar, oricâtă durere aduce moartea, ea nu poate anula credinţa fermă în Dumnezeu, Cel Care ne mângâie cu împărăţia Sa dincolo de mormânt. Învăţătura Sfintei noastre Biserici, fundamentată pe numeroase exemple din Sfânta Scriptură, ne îndeamnă la resemnare şi încredere deplină în Binele care l-a pregătit, atât pentru cei care s-au dus, cât şi pentru noi, cei care am rămas şi ne întemeiem o viaţă nouă pe jertfa lor dreaptă. Despre cei jertfiţi pentru binele acestei ţări Dumnezeul nostru ştie că au fost suflete alese pentru grădina raiului desfătării. De aceea, încerc acum un cuvânt de mângâiere, adresat în special părinţilor care şi-au pierdut fiii în lupta pentru stârpirea nedreptăţii, urii şi minciunii. Fiţi încredinţaţi că Dumnezeu îi primeşte întru dragostea Sa divină cu aceeaşi dragoste cu care voi aţi înconjurat pe fiii voştri în lumea aceasta. Dumnezeu este dragoste deplină. Dacă voi, cu multă greutate pe acest pământ, aţi dat fiilor voştri ce găseaţi mai bun, Dumnezeu, mai bogat şi mai puternic decât noi, dă cu prisosinţă fiilor voştri daruri mult mai preţioase şi mai durabile decât am putea oferi noi. Suprema mângâiere a voastră să vă fie acest adevăr sfânt: Fiii voştri, pe care vi se pare că i-aţi pierdut pentru totdeauna, tot ai voştri vor rămâne. Oricâtă vreme va trece, oriunde vă va duce viaţa, nu veţi putea să-i uitaţi, dar nici ei pe voi. Sufletele lor, de acum, sunt eliberate de orice gând şi grijă pământească şi de acolo, din sferele cereşti, vor privi la voi, care vă împliniţi o viaţă nouă, ce se ridică ca un stejar din sacrele lor morminte. Dumnezeu, Care - zice Scriptura -nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor, să vă miluie, să vă mângâie, căci doar El este capabil să liniştească o aşa de mare durere cum este aceasta pe care dumneavoastră o trăiţi acum. Dacă Dumnezeu a rânduit jertfa lor - minunat fapt! - să lăsăm, dar, sufletele lor să meargă la Dreptul Judecător, care le va da răsplată de mucenici, potrivit jertfelniciei lor pentru dreptate şi adevăr. Nouă ne revine datoria sfântă de a nu-i uita niciodată. Ultimul bine pe care îl putem face celor care şi-au dat viaţa pentru cauza dreaptă a poporului nostru este acela de a ne ruga pururea lui Dumnezeu să odihnească sufletele lor cu drepţii în veşnica Lui împărăţie.