Cuvântul ierarhului: Ispitirea Mântuitorului, semnul biruinţei Crucii spre Înviere

La începutul şi pe parcursul Postului celui Mare, care ne pregăteşte sufletele pentru trăirea tainei Sfintei Învieri, a biruinţei vieţii asupra durerilor morţii, propun spre meditaţie momentul ispitirii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos de către diavol, înainte de începutul activităţii Sale publice.

† Corneliu, Episcopul Huşilor

Cei trei evanghelişti sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, istorisesc că după momentul Arătării tainei şi descoperirii ei la râul Iordan, Iisus a fost dus de Duhul "ca să fie ispitit de diavol" (Matei 4, 1); Hristos a luat chipul omului pentru a purifica şi înălţa întreaga făptură umană, pentru aceasta fiind necesar să înfrângă păcatele şi urmările lui în înseşi fiinţa Sa, anihilându-i în veci puterea sa distrugătoare. În acest scop, Sfinţii evanghelişti ne relatează că Iisus a trebuit să înfrunte pe diavol, îngerul întunericului, această confruntare fiind indispensabilă pentru lucrarea de mântuire a omului. El S-a arătat în lume pentru a strica lucrările diavolului (I Ioan 3, 8), trebuind să recapituleze, în persoana Sa, întreaga istorie a omenirii începând cu primul om, Adam.

Sfântul Apostol Pavel accentuează în Epistola către Evrei că "pentru aceasta era dator întru toate să se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului, căci prin ceea ce a pătimit, El fiind însuşi ispitit, poate şi celor ce sunt ispitiţi să le ajute" (Evrei 2, 17-18).

Întâi hrana pentru suflet, apoi pentru trup

Momentul ispitirii Domnului de către diavol este legat de taina Sfintei Arătări în râul Iordan, dar şi de spaţiul geografic al pustiului, acolo unde condiţiile potrivnice vieţii devin loc de biruinţă, căci Domnul a stat 40 de zile împreună cu fiarele, iar îngerii Îi slujeau Lui" (Marcu 1, 13). Acolo unde păcatul este biruit, se restabileşte comuniunea (legătura) dintre Dumnezeu şi om, biruinţa asupra răului fiind semnul prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, care mereu este o provocare şi o luptă continuă.

Sfinţii evanghelişti Matei şi Luca relatează că după 40 de zile de post negru, când Domnul nostru nu a mâncat, nici băut ceva, diavolul l-a încercat citându-i din Scriptura Vechiului Testament, dorinţa lui fiind de a-L aşeza pe Dumnezeu, Izvorul vieţii, într-un plan secund, dacă nu chiar de a crea impresia că prezenţa Lui este de prisos, atât timp cât noi, oamenii, suntem destul de puternici de a crea, stăpâni şi birui totul prin forţele noastre proprii. Fiinţa ispitirilor, cuvintele dialogului, întrebările ademenitoare creează iluzii care au finalitatea o răsturnare a valorilor şi a puterii credinţei.

Cele 40 de zile şi nopţi în care Domnul a postit, înfruntând cumplita lipsă de apă sub soarele arzător, cuprind în ele drama întregii istorii a unei omeniri decăzute sub povara păcatului şi îndepărtării de Dumnezeu.

Întrebările ispititoare ale diavolului sunt puse sub semnul unei îndoieli profunde: "Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu" (Matei 4, 3), aceeaşi îndoială repetându-se când Se afla pe Cruce (Matei 27, 40), aceste semne ale diavolului fiind mereu actualizate în întreg cuprinsul istoriei marcat de diferite forme de îndoială existenţială, de diferite teorii materialiste, marxiste, extremiste (naziste şi comuniste), iar mai nou consumiste, care au dorit nu numai să nege, tăgăduind prezenţa lui Dumnezeu şi prezenţa istorică a Mântuitorului Hristos, ci nu s-au reţinut în a recurge în numele propriilor ideologii la crimă, vărsând sânge nevinovat, care a biruit prin mărturisire şi puterea credinţei. De acolo până la noi, mereu ne asaltează satana prin toate mijloacele, mai ales cele audio, vizuale, cu îndoiala izvorâtă "dintr-o credinţă formalistă, sentimentală şi de moment. "Dacă Tu eşti, arată aceasta prin prefacerea pietrei în pâine". Nu a făcut-o atunci Domnul, căci ştia că aceasta este provocarea răului, şi i-a răspuns, biruindu-l. O va face mai târziu, când va înmulţi cele cinci pâini, odată, şi alte şapte altădată, săturând din ele 5.000 şi altădată 4.000 de bărbaţi" (Matei 16).

Iisus Domnul nu este indiferent la suferinţele provocate de foame, dar oferă prioritate, stabilind o ordine a valorii - întâi hrana pentru suflet, apoi pentru trup.

Astfel El ne lasă ca dar spre amintire şi iertare Taina Sfintei Euharistii, care devine o minune retrăită şi reactualizată mereu până la sfârşitul veacurilor, "căci ori de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi, până va veni El" (I Cor. 11, 26) şi iarăşi El ne-a încredinţat că "Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan 6, 54).

În tot cuprinsul vieţii Sale pământeşti, Domnul va evita să săvârşească minuni în faţa celor care manifestau ostilitate şi necredinţă. Nu poţi forţa şi obliga pe nimeni să primească binele, adevărul, dreptatea, lumina, dacă el le respinge, nu poţi obliga pe nimeni să iubească ceea ce lui îi este indiferent sau nu trăieşte decât pentru sine. Prin răspunsul său, Domnul ne-a avertizat şi pe noi să nu cădem sau să ne lăsăm antrenaţi în dialoguri inutile cu semeni de-ai noştri prea căzuţi pentru a putea admira frumuseţea mărgăritarului mereu strălucitor.

Mântuitorul a respins minunile spectaculoase

A doua ispită a Mântuitorului devine mai subtilă şi mai greu de înţeles. Stranie îngăduinţa ca Domnul să fie dus pe templu spre a fi din nou ispitit. Totodată trebuie să amintim că Sfântul Duh L-a dus pe Iisus în pustiu spre a Se împotrivi diavolului. Sfântul Duh, Duhul Adevărului şi Izvorul sfinţeniei, avea să poarte şi El o luptă împotriva duhului minciunii şi a profanatorului creaţiei, susţinându-L pe Hristos în această grea încercare.

Dus fiind la Ierusalim, acolo unde se afla sanctuarul iudaismului, este ispitit de a săvârşi o nouă minune care era în concordanţă cu ceea ce-şi închipuia Israel despre Mesia.

Înfricoşător este faptul că diavolul citează Scriptura (Ps. 90, 11) "Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca să nu loveşti piciorul Tău de piatră". La această provocare insinuantă, ambiguă şi înşelătoare, Mântuitorul răspunde tot cu un text sacru: "Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău" (Matei 4, 7).

Mântuitorul respinge mereu astfel de minuni spectaculoase, care violentau legile creaţiei, violentând şi libertatea omului, căci această minune nu ar mai fi avut caracter eliberator, ci înrobitor.

Niciodată, prin minunile Sale, Domnul nu va urmări decât împlinirea dragostei şi a milei faţă de cei bolnavi, uitaţi şi neajutoraţi.

Respingând a doua ispită, Mântuitorul a atras totdeauna atenţia omului asupra primejdiei de a aspira să posede o putere magică. El a prevenit pe Apostoli asupra pericolului unei popularităţi exacerbate: "nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 20).

Prin respingerea diavolului, Mântuitorul a optat ferm pentru calea Crucii

Ultima ispitire descoperă şi-şi dezvăluie intenţiile. De pe un munte înalt, Iisus vede împărăţiile lumii acesteia, cel rău proiectând într-un ecran sinteza, fascinaţia şi măreţia gloriei lumeşti, un adevărat punct de atracţie proprie lumii acesteia. "Toate ţi le voi da, dacă vei cădea înaintea mea şi nu Te vei închina" (Matei 4, 9). Astfel, diavolul îşi descoperă adevăratele intenţii, prezentându-se adevăratul stăpân al acestei lumi. În urma căderii omului, lumea a evoluat sub semnul păcatului, însă nu a fost părăsită definitiv de Dumnezeu pentru că nu ar mai fi avut sens Întruparea Mântuitorului, chiar dacă Sf. Ioan Evanghelistul afirmă: "întreaga lume zace (suferă) sub puterea celui rău" (I Ioan 5, 19).

Împărăţiile lumii sunt o imensă iluzie, pentru că ele sunt trecătoare, efemere, se bazează pe forţă, violenţă, putere, asuprire. De-a lungul istoriei, de nenumărate ori omenirea a căzut pradă acestei iluzii, lepădându-se de Dumnezeu şi bazându-se pe forţe proprii în a cuceri, cotropi şi asupri. Astfel ne explicăm războaiele, suferinţele pe care în mare parte omenirea şi le-a provocat, spre a se face unul altuia stăpânitor. Prin respingerea diavolului, Mântuitorul a optat ferm pentru calea Crucii, acceptând misiunea Sa care-şi va avea împlinire pe Golgota, intuind prezenţa Crucii înălţate în orizontul istoriei ca semn al biruinţei.

La originea tuturor ispitirilor se află intenţia de a-l face pe om să-şi satisfacă propriul egoism în detrimentul celorlalţi. Întreaga istorie a omenirii decăzute se centralizează în jurul celor trei mari păcate: lăcomia, mândria şi pofta de stăpânire. Iisus l-a învins pe diavol pentru că a ales calea umilinţei, a Crucii, a încercărilor, prin răbdare şi multă statornicie.

Puterea celui rău s-a prăbuşit înaintea Cuvântului lui Iisus, însufleţit de o dragoste jertfitoare, plină de compasiune şi supusă. Biruinţa Mântuitorului Iisus asupra diavolului a avut menirea de a arăta că restaurarea creaţiei decăzute prin păcat devine vizibilă. Hristos nu va câştiga dragostea oamenilor oferindu-le pâine pământească, nici satisfăcându-le dorinţa lor de senzaţie prin săvârşirea unor minuni la comandă, ci, dimpotrivă, tuturor ne-a arătat şi recomandat Crucea biruinţei.

Întreaga istorie arată că în mare parte omenirea a ales sclavia înşelăciunii acestei lumi, preferând calea ispititoare sugerată de diavol, decât cea deschisă a Mântuitorului.

Timpul pregătitor al perioadei de post şi pocăinţă înaintea Sfintei Învieri este cel al luptei, renunţării, pocăinţei şi al biruinţei. Împreună cu sfinţii îngeri, pe calea aceasta urcăm spre biruinţă prin taina Sfintei Cruci, către Înviere.

 

(*Intertitlurile aparţin redacţiei)