Cuvântul ierarhului: Judecătorul Cel Drept împlineşte şi desăvârşeşte dreptatea

Pervertirea sufletului omenesc demască egoismul plăcerii exacerbate şi fiecare gândeşte în perspectiva propriei satisfaceri a unei vieţi lipsite de responsabilităţi.

După vindecarea minunată a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, cu un an înainte de ultima sa călătorie spre Ierusalim, Mântuitorul Hristos face următoarea afirmaţie: "Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului... căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine, şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului..." (Ioan 5, 22-27). În aceste câteva cuvinte se accentuează cum va fi judecata în opoziţie cu practica juridică a acestei lumi; judecata din urmă va fi dreaptă, corectă, va fi un acord perfect între Fiul şi Tatăl, fiecare făptură umană sau se va preamări sau se va ruşina, "căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău" (II Cor. 5, 10). Cu puţin timp înaintea începerii postului celui mare sau a perioadei de pocăinţă, Sfânta Evanghelie ne aşază înainte ultima parte a capitolului 25, 31-46, scris de Sfântul Matei, ca mângâiere, încurajare, dar şi avertizare în ciuda optimismului indus de o părelnică stare de acalmie generată de o lipsă de credinţă profundă, trăită şi manifestată prin împlinirea faptei celei bune de care este mare nevoie, mai ales în aceste timpuri marcate de crize şi convulsii sociale, relaţionale şi umane. Că judecata lumii se va face este o realitate prea evidentă, inatacabil contestată de cei cu o viaţă biologică efemeră, "precum este rânduit oamenilor o singură dată să moară, iar după aceea să fie judecata" (Evrei 9, 27), de plecarea noastră de aici nimeni nu se îndoieşte, tot aşa judecata vine ca o consecinţă firească, care are ca scop instaurarea dreptăţii. Referitor la etapele care preced finalul istoriei şi al omenirii, Domnul a stăruit mai mult cu scop pedagogic asupra momentului propriu-zis al judecăţii. Lăsând la o parte elementele ce depăşesc posibilităţile noastre actuale de înţelegere, El acordă în desfăşurarea solemnă a judecăţii finale şi drepte o atenţie deosebită, chiar frapantă, a răspunsului pe care-l vom avea de dat toţi la întrebarea cât de mult bine am arătat celui din nevoi. Venirea Lui pe norii cerului va fi un moment în care toţi cei care L-au iubit şi au trăit slujindu-L se vor bucura, înconjurat de sfinţii îngeri, va despărţi omenirea în două tabere distincte, analogia pe care o arată Sf. Evanghelie este deplin de sesizat şi uşor de imaginat aşa precum desparte păstorul oile de capre. De remarcat că El foloseşte din nou simbolul păstorului şi al oilor, "Eu sunt Păstorul cel bun, Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale" (Ioan 10, 11). Oile aparţin păstorului prin vocaţie, de aceea El se identifică cu ele, îşi dăruieşte viaţa Lui lor, ele vor rămâne pentru veşnicie împreună cu El. De aceea le aşază de-a dreapta Sa, adresându-li-se lor mai întâi în calitatea de Împărat pe care o primeşte de la Tatăl în virtutea jertfei Sale de pe cruce. Pe cei drepţi aşezaţi de-a dreapta Sa îi va întâmpina Dreptul Judecător cu următoarele cuvinte: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Matei 25, 34-36). Din aceste cuvinte, într-o măreţie greu de descris în cuvinte omeneşti, judecata cea dreaptă şi universală la care va participa fiecare om în calitate de acuzat sau acuzator, faptele fiind criteriul acestei judecăţi, remarcăm că cei din dreapta, după care au fost rânduiţi să stea acolo, au arătat mila şi compasiunea faţă de tot cel în nevoie, în care tainic S-a aflat prezent Mântuitorul Hristos. Adevărata credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos Cel mort şi înviat nu este o mărturisire a unui fapt istoric petrecut cândva, sau adeziune la o ideologie, fie ea şi de principii morale înalte, ci ea se manifestă, prin ajutorarea celui aflat în nevoi. În pilda samarineanului milostiv, la întrebarea cine este aproapele meu? (Luca 10, 29), Mântuitorul a arătat, exemplificând concret, că aproapele fiecărui om este cel care, într-un anumit moment de criză a propriei vieţi, are nevoie de ajutorul său. De această dată, El subliniază că orice om care suferă - demn de reţinut sunt înfăţişările unei situaţii extreme a vieţii omului, lipsurile de tot felul, privaţiunile, nedreptăţile, foamea, setea, boala şi suferinţele provocate de ea - are nevoie de ajutorul şi compasiunea propriilor semeni. În aceşti oameni suferinzi, pe care-i întâlnim mereu peste tot, lipsiţi de orice ajutor, se află Mântuitorul Hristos, Care este frate cu orice om care suferă, chiar dacă suferinţa este o urmare adesea a propriilor păcate, chiar şi cu acei aflaţi în temniţă. El nu se mulţumeşte doar să-i numească "fraţi" pe prigoniţii şi suferinzii tuturor veacurilor, ci chiar se substituie lor: "Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut" (Matei 25, 45). Între aceşti nefericiţi, care beau ultima picătură din cupa amară a durerilor, şi Mântuitorul Hristos se află o legătură trainică, întrucât El este Cel ce Şi-a asumat asupra Sa durerile şi nefericirile tuturor oamenilor, aşa cum L-a prevăzut cu veacuri înainte proorocul Isaia atunci când a vorbit despre un om al durerilor, rob al Domnului. "Dar El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre, prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat" (Isaia 53, 4-5). Iisus Mântuitorul nostru a preluat după Întrupare toată durerea universală, pentru ca astfel, contopindu-se cu ea, să o nimicească pe vecie, resimţind cu maximă intensitate suferinţa îndurată de fiecare om în parte, aflându-se într-o relaţie tainică cu toţi suferinzii acestei lumi. Ajutându-i pe cei ce suferă, fiindu-le aproape cu fapta şi cuvântul, orice om împlinitor al binelui se apropie de Mântuitorul Hristos intrând în comuniune cu El. Dacă contribuie într-o măsură mică la micşorarea suferinţei din lume, din spitale, din case singure şi uitate, fiecare devine împreună lucrător cu Mântuitorul Hristos, grăbind instaurarea unei noi împărăţii unde domneşte dragostea, bunătatea, iertarea, compasiunea şi înţelegerea. Toţi cei care au contribuit la alinarea unor suferinţe fizice sau sufleteşti ale semenilor lor sunt invitaţi să se bucure de intrarea în împărăţia "pregătită lor de la întemeierea lumii", întrucât au contribuit prin faptele lor la oprirea şi manifestarea răului în lume. Din invitaţia Mântuitorului observăm că întemeierea împărăţiei cerurilor a fost realizată şi prevăzută odată cu crearea lumii, acesta fiind stadiul final şi desăvârşit spre care trebuia să tindă omul, caracterizat prin "armonie, dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Rom. 14, 17). Apariţia răului şi a păcatului s-au interpus între om şi scopul final al existenţei sale, care i-a devenit astfel greu accesibil. Numai prin asumarea suferinţei liber consimţită a Mântuitorului Iisus Hristos, omul va putea din nou să facă parte din împărăţia cea pregătită lui din veşnicie, care însă nu va fi deplin realizată decât după judecata din urmă. Din întrebările adresate de Dreptul Judecător rezultă că, criteriul suprem în vederea aprecierii unei vieţi va fi practicarea sau nepracticarea milei. Din alte afirmaţii ale Mântuitorului rezultă, pe lângă aceasta, că nouă ni se va cere să răspundem dacă în timpul vieţii noastre am mărturisit credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos. "Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta se va ruşina şi Fiul Omului, când va veni întru slava Sa" (Luca 9, 26), iar altădată a spus: "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu" (Luca 12-8). Cele spuse de Mântuitorul Hristos sunt clare şi categorice, ele neputând fi ignorate sau răstălmăcite. Rezultă clar că celor care, într-o formă sau alta, L-au cunoscut şi mărturisit pe Hristos şi învăţătura Sa li se va ţine seama dacă L-au urmat în viaţa lor sau L-au respins prin atitudinea şi faptele lor. La judecata finală sau universală la care vor participa toate popoarele (etniile) Mântuitorul Hristos va stărui asupra acestor întrebări la care vor putea răspunde oameni din toate vremurile şi seminţiile, chiar şi aceia care nu au cunoscut învăţătura Sfintei Evanghelii, dar care sufletul lor i-a îndemnat în virtutea umanităţii ce o purtau în ei de la creaţie să fie cu faţa şi sufletul uman, plin de dăruire şi bunătate. La înfricoşătoarea judecată se va avea în vedere şi atitudinea noastră în timpul vieţii, dar şi o multiplicitate de aspecte. Nu trebuie să trecem cu vederea cuvintele Mântuitorului rostite cu alt prilej: "Vă spun că pentru orice cuvânt, pe care-l vor rosti, oamenii vor da seamă în ziua Judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Matei 12, 36-37). Judecata din urmă va fi mai complexă decât apare rezumativ în textul Evangheliei capitolul 25, scrisă de Sfântul Matei, dacă se iau în considerare şi alte paragrafe din Sfintele Evanghelii. În paginile scrise de Sfinţii Apostoli descoperim multe elemente care au darul să contureze învăţătura despre înfricoşata judecată. Sfântul Apostol Iuda scrie că "îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice spre judecata zilei celei Mari" (1, 6). Atunci când a vindecat slăbănogul din Ierusalim de la scăldătoarea Vitezda, Domnul a spus: "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci se va muta din moarte la viaţă" (Ioan 5, 24). Din această afirmaţie rezultă că aceia care vor fi găsiţi drepţi la judecata particulară, după părăsirea trupului de către suflet, vor fi cruţaţi de teama şi asprimea ce-i va cuprinde pe toţi în ziua înfricoşatei judecăţi. Aflându-se în comuniune de credinţă cu Mântuitorul Hristos, ei vor întâmpina cu bucurie ziua aceea, datorită faptului că pentru ei va veni şi ziua dreptăţii când vor privi pe proprii ucigaşi sau ei înşişi vor participa ca judecători, fiind pilde de biruinţă asupra răului în viaţa lor pământească. "Oare nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea. Nu ştiţi oare că noi vom judeca pe îngeri" (I Cor. 6, 2-3). La judecata universală, spre deosebire de cea particulară, vor putea fi îmbrăţişate deopotrivă, într-o perspectivă unică, înzestrată cu amplitudine maximă, toate faptele săvârşite de oameni în decursul istoriei, împreună cu multiplele lor consecinţe. Va fi în acest fel exclusă orice apreciere unilaterală, punându-se în evidenţă interdependenţa tuturor actelor noastre, la scară individuală şi universală. Din acest motiv putem vorbi de judecata neamurilor, care vor răspunde solidar înaintea Dreptului Judecător. Astăzi, mai mult ca niciodată, mulţimi de oameni îşi caută dreptatea, fiecare din gândire şi perspectivă proprie, la toate instanţele omeneşti, care nu mai găsesc soluţii la provocările pline de revendicări a multora dintre noi. Unde se mai află duhul apostolic care îndemna creştinii mai bine să sufere decât să caute dreptatea înaintea necredincioşilor! "Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea, pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba" (I Cor. 6, 7). Pervertirea sufletului omenesc demască egoismul plăcerii exacerbate şi fiecare gândeşte în perspectiva propriei satisfaceri a unei vieţi lipsite de responsabilităţi. Acest lucru este o amăgire şi un ideal inexistent în această lume. Indiferenţa şi necredinţa, precum şi gândul unei părelnice siguranţe sunt iluzorii. Înaintea viitorului nostru se află Dreptul Judecător, Care se face răsplătitor tuturor celor care L-au urmat şi I-au rămas credincioşi în toate împrejurările vieţii.