Cuvântul monahului: Este smerit cel ce are dragoste faţă de cel ce l-a mâhnit

Despre smerenie e greu de vorbit, mai ales când nu te afli printre practicanţii acestei împărătese a virtuţilor. Trăită de unii, zugrăvită de alţii, mereu văzută de Dumnezeu, ea este cămaşă în care se adăpostesc multe fapte bune.

Numită de unii gânditori temelia Crucii, ea este filosofia creştină, sarea virtuţilor, fiind însăşi viaţa sfinţilor. Părinţii din spiritualitatea răsăriteană afirmă că fără smerenie nu poţi vedea faţa lui Dumnezeu, nu te poţi ridica la înălţimea cerului, la patria cerească. Dacă lipseşte smerenia, nu se poate simţi cu adevărat gustul dulce al iertării când păcatele sunt acoperite de bunătatea lui Dumnezeu. Acest mărgăritar al virtuţilor este însăşi viaţa lui Hristos, pilda cea vie şi nemuritoare, iar Părinţii spun că "cel care nu se smereşte alungă de la dânsul harul lui Dumnezeu". Şi îmi vine în minte o pildă din Pateric în care avva Ilarion din Palestina a mers la avva Antonie, spunându-i: "- Bine ai venit, luceafărule cel ce răsari dimineaţa!" Şi i-a zis lui avva Ilarion: "- Pace ţie, stâlpule de lumină care luminezi lumea!". Oare acesta este salutul dintre cei mai smeriţi oameni din lume?! Şi dacă vom citi în Pateric, vom găsi mărturii că erau cu adevărat smeriţi, însă acest salut mă duce cu gândul la salutul Arhanghelului Gavriil către Preacurata Fecioara Maria: "Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine" (Luca 1, 28). Smerenia înseamnă slavă începută! Pentru că legea smereniei lucrează contra ei însăşi: din scântei iese foc, din picături de apă, bălţi, din milă, milostenie, iar din smerenie iese slavă şi lumină. Niciodată mintea omenească nu va putea cerceta până la epuizare, la modul cel mai desăvârşit posibil, procesul psihologic prin care smerenia se transformă în slavă. E prea mare pentru a o frământa în întregime. Explicaţiile plastice pentru a face înţeleasă smerenia şi roadele ei sunt slabe. Chiar dacă smerenia poate fi socotită o însuşire specifică monahilor, căci monah egal smerenie, totuşi şcoala smereniei poate fi practicată de oricine, indiferent pe ce treaptă socială se află şi la ce mod de vieţuire a fost chemat de Hristos Domnul, deoarece smerenia e verificarea oricăror virtuţi. Smerenia ridică şi îndreaptă, aşezând la loc de cinste chiar şi pe cei mai păcătoşi oameni (vameşul, femeia desfrânată de la picioarele Domnului, tâlharul pe cruce etc.). Spun Părinţii că smerenia se învaţă din citirea zilnică a vieţilor sfinţilor, prin spovedanie regulată, prin răbdarea cu nădejdea în Hristos a necazurilor, piedicilor şi supărărilor acestor vieţi. Să le primim în casa inimii ca pe nişte surori iubite, venite în vizită, pentru păcatele noastre. Se dovedeşte smerenia mai ales prin dragostea ce o manifestăm faţă de cei ce ne-au mâhnit, după cum zice Sfântul Isaac Sirul: "smerită cugetare arată nu acela care se ticăloşeşte pe sine, ci acela care mustrat fiind de altul, nu-şi micşorează dragostea faţă de el". Iar mai presus de toate să cânte armonios în viaţa noastră smerenia inimii, căci "oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 14, 11). Sfinţii Părinţi afirmă că fără smerenie nu poţi vedea faţa lui Dumnezeu, nu te poţi ridica la înălţimea cerului şi că "cel care nu se smereşte alungă de la dânsul harul lui Dumnezeu". Dacă lipseşte smerenia, nu se poate simţi gustul dulce al iertării, când păcatele sunt acoperite de bunătatea lui Dumnezeu."