Cuvântul parohului: Drumul spre nicăieri

În scrierile sale, Fericitul Augustin spune că în fiecare om sunt două voci: una care întreabă şi una care răspunde. Atunci când cele două voci reuşesc să lege un dialog coerent, se poate spune că omul îşi justifică numele de trestie gânditoare.

...Îmi spunea deunăzi un prieten că, într-o noapte de nesomn, într-o linişte ce doar în munţi o mai poţi găsi astăzi, a surprins un dialog între cele două voci prezente şi în el. Prima voce, mai oţărâtă, zicea celeilalte: "Până când o să mai suportăm minciuna, meschinăria, nedreptatea să stea cu cei mari la masă?". Cealaltă voce, îngăduitoare, spunea: "Ce mă priveşte pe mine? Eu caut să mă feresc cât pot şi să-mi văd de ale mele. Şi-apoi cum vrei să vorbesc, să-mi fac singur probleme?". Prima voce insistă: "De ce nu interesează pe nimeni soarta oamenilor, a tineretului care pleacă din ţară din cauza economicului, a şomajului, a mitei, a degradării morale, a lipsei de speranţă, de care noi suntem vinovaţi? Căci scris este: Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii". Cealaltă voce îi răspunde: "Şi ce mă interesează pe mine? De bine, de rău la mine a trecut soarele de amiază. Şi-apoi îmi merge binişor". Prima voce tună: "Trebuie să alungăm toţi trădătorii şi hoţii din ţară!". Iar cealaltă voce-i răspunde: "Pe mine nu mă priveşte, nu vreau să mor, eu îmi văd de viaţa mea. Şi-apoi cine să mai rămână prin ţară?". Uşor derutată, prima voce insistă: "Dar nu vezi că totul se perverteşte? Vezi şi tu ce false valori sunt promovate: libertate fără morală, politică fără principiu, educaţie fără caractere, religie fără jertfă, bogăţie fără muncă, ştiinţă fără conştiinţă...". A doua voce răspunde: "Şi ce te agiţi aşa?! Păcatul a adus nu numai moartea şi dezordinea în creaţie, a făcut să ne pierdem şi frumuseţea minţii care s-a făcut ţărână. Nimic nou sub soare". Prima voce contrariată continuă: "Dar priveşte ce se petrece în lume: printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de darurile pământului şi harul cerului, se instaurează încet, încet, un duh perfid care însingurează şi înstrăinează, care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul: anormalul devine normal, viciul devine virtute, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sărăcia spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă război preventiv, cuvântul prietenie se degradează în conotaţii dubioase...". A doua voce îi răspunde: "Şi crezi tu că rezolvi problemele lumii? Nu mă interesează, nu-mi complic existenţa. Şi-aşa nu poţi face nimic!". Zice prima voce: "E prea multă şmecherie şi prostie, ne afundăm în mlaştină, am impresia că nu mai există viitor, trebuie făcut ceva. Am pierdut multe. Nu mai putem pierde identitatea, cultura, rădăcinile, tradiţiile, sufletul. Se încearcă să ne fie furată memoria prin relativizarea istoriei. Sunt încercate şcoala prin reforme fără sfârşit, familia prin migraţie, divorţ, alcoolism, abandon ş.a., Biserica prin sectarism, sincretism religios şi secularizare...". Indiferentă, a doua voce replică: "Dar de ce vezi totul cenuşiu? Ce te interesează pe tine, mic şi neînsemnat fiind, viitorul umanităţii? Lasă poezia, revino cu picioarele pe pământ!". Încăpăţânată, prima voce insistă: "Dar nu ţi-e frică, totul se poate prăbuşi? Nimeni pare că nu poate sau nu vrea să facă nimic. O lume pe care parcă şi Dumnezeu a uitat-o. Mai bine spus, lumea L-a părăsit pe Dumnezeu! Trebuie să ne regăsim, venindu-ne în fire ca fiul risipitor. Nu se mai poate aşa!". A doua voce răspunse acum, mai mult ca pentru sine: "Şezi binişor. Şi ce te doare! Doar totul este vânare de vânt!". ...Şi îmi continuă povestea prietenul, spre dimineaţă, obosit şi dezorientat, când a văzut că vocile erau să se încaiere, a dat sonorul mai încet, ignorându-le şi punând munca în cui, a plecat la o bere, căutând adevărul din fundul paharului. Aşa, venită din lumea largă, i-a intrat pe furiş în casă criza. Acum mi se plânge că nu o poate da afară!