Cuvântul parohului: Păcatul nu poate fi ascuns

Pentru cei mai mulţi dintre creştini, este iarăşi timpul să se vindece de păcate şi să verifice cât de mare este „întunericul“ din ei. Se caută o „venire în sine“ prin post şi spovedanie, însă, din păcate, pentru mulţi este o simplă formalitate, o rutină sau un mijloc de a primi Sfânta Împărtăşanie. Se disting două categorii de oameni: cei care păstrează o strânsă legătură cu duhovnicul şi cei care i se adresează o dată pe an sau atunci când povara păcatului apasă tot mai greu. Aceştia din urmă au tendinţa să creadă că nu au nici un păcat, că sunt curaţi înaintea lui Dumnezeu şi că se pot „lumina“ printr-o săptămână de post, printr-o spovedanie scurtă şi prin participarea la Slujba Învierii. În acest caz, firea umană se află în stare de boală, din cauza păcatelor şi patimilor cu care omul se complace. Se obişnuiesc atât de mult cu păcatul, încât nu mai cred că trăiesc în păcat. De altfel, societatea în care trăim acceptă foarte uşor păcate grele pentru care, în anumite momente, s-au primit mari pedepse de la Dumnezeu, cum ar fi potopul lui Noe sau nimicirea celor două cetăţi: Sodoma şi Gomora. Niciodată răul nu se prezintă omului aşa cum este, ci sub chipul unui bine, căci răul ca atare nu atrage, ci respinge. Omul este făcut să facă binele. De aceea, când este chemat la o analiză interioară, are tendinţa să creadă că este curat şi că nu a greşit cu nimic înaintea lui Dumnezeu. Această stare este aspru mustrată de Iisus Hristos: „dacă nu aş fi venit, şi nu le-aş fi vorbit, şi nu le-aş fi făcut minuni, păcat nu ar avea“. Crede, oare, cineva că poate să-L păcălească pe Dumnezeu!?; că poate să ascundă păcatul pe care l-a făcut!? Mai poate, oare, cineva astăzi, când are la dispoziţie atâta informaţie şi când fiecare are Cuvântul lui Dumnezeu în Biblia de acasă, când are biserica şi preotul lângă el, să spună că nu ştie ce nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu!? Păcatul îmbolnăveşte firea umană, chipul lui Dumnezeu rămâne în om, dar se pierde asemănarea. Pentru ei, totul pare normal şi chiar cred că slujesc lui Dumnezeu cu demnitate şi cu mare credinţă. Nu contează că, de exemplu, trăiesc necununaţi, au făcut câteva avorturi, s-au înşelat reciproc, ei consideră că sunt alţii care au păcate mai grele şi că ale lor se iartă pe seama vremurilor în care trăim, unde toţi fac la fel. Restabilirea firii acesteia bolnave se face prin „colaborarea“ cu harul dumnezeiesc. Nesocotirea harului duce la un păcat şi mai grav: „Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac“ (Mc. 3, 29). O analiză sinceră a interiorului fiecăruia va scoate la iveală toate păcatele. Va înţelege că postul este pus nu ca o povară pentru trup, ci ca o netezire a drumului către „lumină“.

Cei care păstrează legătura cu duhovnicul şi care se feresc mereu de păcate, înţeleg altfel cuvintele: „Ce ar putea să dea omul în schimb penru sufletul său?“ (Mc. 8, 37). Când apare pe primul plan lucrarea darurilor Duhului Sfânt, credinciosul, cu întreaga lui fiinţă, înaintează spre iluminare. Zi de zi se îngrijeşte ca păcatele mici să fie iertate prin participarea la Sfintele Taine, ierurgii sfinţitoare sau rugăciuni particulare, iar acum, în post, primeşte cu mare bucurie Trupul şi Sângele Mântuitorului. Chiar dacă se spovedeşte des, când se aşază înaintea duhovnicului crede că are cele mai mari păcate, nimeni nu este mai păcătos ca el şi cu lacrimi se angajează să nu mai greşească. Păcatele celor din jur nu au cum să devină o pildă, dar suferă că nu poate îndrepta pe cei care supără pe Dumnezeu. Firea umană acum este sănătoasă; el face binele pentru că acesta iese din interiorul lui. Nu trebuie să se ostenească prea mult să se ferească de păcat, pentru că nu îi stă în fire să-l facă. „Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“.