Cuvântul profesorului: Prietenia - perioadă de graţie a unui cuplu

Parlamentul European, constatând scăderea dramatică a numărului căsătoriilor din ultimii ani, ceea ce face din Europa un continent învechit, într-o reală "iarnă demografică", a propus adoptarea de politici naţionale prin care să se încurajeze întemeierea de noi familii, înfiinţarea unor ministere ale familiei, care să adopte politici menite să întărească familia, în noul mileniu.

Preludiul sentimental al acesteia îl constituie prietenia, perioada cea mai frumoasă dintr-o relaţie, în care fiecare dintre cele două persoane se descoperă una pe alta, în care cei doi îşi cunosc bogaţia şi frumuseţea sufletească. Iubirea împodobeşte totul. Iubirea înfrumuseţează nu doar chipul, ci şi viaţa persoanei iubite, făcând din ea un ideal. Acum este momentul cel mai potrivit ca tinerii să îşi propună idealul de viaţă, să îşi împărtăşească unul altuia ceea ce au mai frumos şi înalt în viaţă, să încerce să se întreacă unul pe altul în cuvinte, gesturi şi fapte de iubire şi preţuire. Când iubeşte, omul nu vede cu ochii, ci cu inima, cu ochiul lăuntric şi de aceea le vede pe toate purtând alte caractere, împodobite cu lumină şi dragoste. Când iubim pe cineva, îl vedem chiar a fi mai frumos şi mai bun decât este în realitate. Şi aceasta, pentru că iubirea idealizează persoana îndrăgită. Atunci când se lansează într-o relaţie de iubire, persoana umană caută să îşi împlinească o trebuinţă sufletească. Nevoia de comunicare şi comuniune, de iubire şi dăruire, de împărtăşire şi primire, dorinţa de a-şi găsi sprijin trupesc şi sufletesc. Fiinţa umană nu se simte bine la modul propriu în singurătate, pentru că, precum spune P. Evdokimov, singurătatea este o suferinţă grea. Ea este o lipsă, nu o plinătate, o neputinţă, nu o împlinire. Intuind şi simţind acest lucru din chiar zorii vieţii sale, ea caută să se completeze pe sine însăşi, cu ajutorul celuilalt, îşi caută jumătatea, sufletul pereche. Simte nevoia unei inimi care să rezoneze la bucuriile şi necazurile sale, pe cele dintâi amplificându-le alături de aceasta, pe cele din urmă, alinându-le şi mângâindu-le în compania ei. Psihologia face distincţia între iubirile captative şi iubirile oblative. Iubesc cu o iubire captativă acele persoane care cer totul de la persoana "iubită", până şi preţul vieţii, oferind în schimb infinit mai puţin sau chiar nimic. Totul i se cuvine, totul îi aparţine, însăşi persoana iubită este o cetate cucerită, care trebuie să îşi slujească şi să îşi respecte cuceritorul. Aceasta este o formă de iubire pătimaşă, egoistă, acea filavtie pe care o condamnă scrierile duhovniceşti răsăritene. Iubeşte însă cu o iubire oblativă (de la latinescul, offero - a oferi, a dărui) acea persoană care dăruieşte totul, care, în entuziasmul iubirii, se oferă pe sine însăşi, viaţa sa, chiar fericirea sa, din dorinţa de a-l împlini pe celălalt. Idealul ar fi ca ambele persoane să se afle într-un dialog sincer al iubirii şi dăruirii, să îşi ofere unul altuia ceea ce are fiecare mai înalt în viaţă şi împreună să se întreacă în fapte de iubire şi dăruire, de respect şi reciprocă oferire. Atunci relaţia lor este una întemeiată pe valori reale. Iubirea creştină depăşeşte însă orice altă formă de iubire. Ea nu are nici o limită pozitivă, pentru că tinde a deveni infinită, ca şi Izvorul ei infinit - Dumnezeu Iubire. La acest fapt se referă Mântuitorul Hristos, atunci când spune că nu există dragoste mai mare decât a-şi da cineva viaţa pentru aproapele său. Iubirea creştină, eliberându-se de tot ceea ce este trupesc şi imperfect în ea, devine o iubire curată şi deplină, un sacrificiu şi o dăruire de sine, pentru fericirea şi sporul duhovnicesc al persoanei iubite. Fiind adesea o perioadă premergătoare căsniciei, prietenia trebuie să fie un răstimp de pregătire a familiei. În această perioadă, tinerii, propunându-şi fiecare celuilalt idealul de viaţă, concepţiile sale despre familie şi fericire, trebuie să îşi adapteze concepţiile mai întâi unul cu altul, iar apoi să îşi adapteze idealurile şi convingerile comune, unei concepţii de viaţă superioare. Trebuie să gândească nu doar la viaţa aceasta trecătoare, ci la viaţa veşnică, să descopere nu doar lucrurile sau bunurile efemere ale lumii prezente, ci comorile cele veşnice. Aceasta înseamnă ca, la temelia vieţii lor şi la baza prieteniei legate, să aşeze şi să cultive valorile morale, virtuţile creştine. Într-un cuvânt, am spune că în prietenia lor, la mijloc, între ei, iar mai apoi, în familie, în sânul acesteia, să îl primească pe Hristos, Prietenul ideal. Toate acele persoane care au înţeles să îşi construiască existenţa pe temelia credinţei şi a virtuţilor creştine au trecut altfel prin viaţă, cu toate ale ei: bune, rele, pentru că L-au avut pe Dumnezeu ca Părinte şi sprijin. Prietenia este, în acelaşi timp, o etapă din viaţa unei relaţii, în care cei doi parteneri fac numeroase concesii, din dorinţa de a se armoniza, de a se completa unul pe altul. Şi, din nefericire, asistăm la o senzualizare a prieteniei. Tot mai mulţi sunt aceia care, într-o prietenie, se precipită să descopere "taina trupului" celuilalt, nu bogăţia lui de trăiri spirituale, frivolul şi senzualul, şi nicidecum înaltul şi spiritualul vieţii sale. Privându-se de "poezia" unei prietenii adevărate, de ceea ce aceasta are inefabil şi sublim, mulţi dintre tinerii de astăzi o "consumă", în sensul cel mai material, trupesc, ajungând să vadă în persoana cealaltă un obiect care trebuie să le împlinească lor dorinţele şi poftele, curiozităţile şi tensiunile, de cele mai multe ori de natură pur carnală. Iar după consumarea "iubirii" nu se mai simt atraşi şi implicaţi de ea, caută o nouă iubire, care nici aceasta nu are viaţă prea lungă şi nu reuşeşte să îl împlinească deplin. Atunci se adevereşte părerea lui Albert Camus: Pentru multe dintre relaţii, certificatul de căsătorie este actul de deces al prieteniei, dacă nu cumva aceasta a subcombat deja şi inconştient, anterior.