Cuvântul profesorului: „Veşnică amintire“ oiţei Dolly!

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu - 10 Noiembrie 2010

În anul 1996, lumea întreagă primea vestea senzaţională a apariţiei, în laboratoarele Universităţii din Edinburg, sub conducerea profesorului Ian Wilmut, a primei clone animale - oiţa Dolly. Aceeaşi echipă anunţa, în anul 2000, repetarea cu succes a experimentului, prin clonarea unor porci, iar apoi vaci. În anul 2001, s-a reuşit obţinerea primilor embrioni umani clonaţi, oamenii de ştiinţă implicaţi anunţând atunci că aproape L-au egalat pe Dumnezeu, în materie de creaţie, şi că, dacă vor insista puţin, Îl vor depăşi cu uşurinţă.

Pe de altă parte, organizaţia americană Food and Drug Administration a dat undă verde, în anul 2008, comercializării cărnii obţinute de la animalele clonate, iar acum câteva săptămâni o publicaţie britanică semnala revolta unor consumatori indignaţi de ideea că ar putea consuma o astfel de hrană. Imediat gândul mi-a fugit la titlul unei lucrări: "Otrava din farfurie", "odată ce suntem ceea ce mâncăm" sau, cum spune proverbul, "ne săpăm mormântul cu lingura, cuţitul şi furculiţa". La momentul declarării succesului primei clonări, opiniile şi luările de poziţii au fost variate şi s-au situat între două extreme: de la glasul moraliştilor, care s-au ridicat vehement împotriva acestei "anomalii" de neimaginat, până la cei ce au apreciat această manoperă şi tehnică genetică a fi una care oferă reţeta "tinereţii fără bătrâneţe" şi a "vieţii fără de sfârşit", prin controlul, selecţia şi eliminarea unor boli care astăzi sunt incurabile: Alzheimer, Parkinson, sindromul Down, diabetul ş.a. În freamătul provocat atunci de toate aceste veşti se creaseră scenarii care aduceau în atenţie personajul Frankenstein, ajungându-se să se vorbească până şi despre alimente sau o alimentaţie cu acest nume. Ceea ce s-a crezut a fi iniţial un succes senzaţional al geneticii s-a dovedit nu după mult timp a fi un lamentabil eşec, pentru că oiţa Dolly a murit prematur, la vârsta ei reală adăugându-se "patina timpului", vârsta animalului donator sau "mamă". Înşişi embrionii umani fabricaţi au murit în stadiul de 2, 4 şi 6 celule. Atentat la adresa libertăţii şi demnităţii umane La momentul primei clonări reuşite, luată prin surprindere, comunitatea ştiinţifică mondială nu avea un răspuns etic asupra problemei. Bucuria prometeică şi luciferică a succesului era mult prea mare, pentru a mai privi problema şi moral. Între timp, creatorii acestor clone aveau să îşi ridice numeroase dubii şi întrebări, legate de rata mult prea mică de succes a ei, de sub 5% (până la clonarea oiţei Dolly, s-au întregistrat 277 de eşecuri), distrugerea celulelor din care s-a prevalat materialul pentru clonare, ceea ce în cazul unui embrion uman şi dintr-o perspectivă creştină înseamnă uciderea unei viitoare persoane; identitatea incertă şi statutul neclar al clonelor în raport cu persoana clonată (aceasta din urmă este părinte: mamă ori tată a clonei sau frate ori soră geamănă?); memoria clonei este cea a originalului sau aceleaşi manopere genetice îi pot şterge această memorie, având doar una strict personală sau individuală? Tot "părinţii" clonării aveau să descopere şi să recunoască şi unele dintre riscurile ei: nou-născuţi morţi, mortalitatea infantilă extrem de crescută, apariţia unor forme noi de neoplazii, necunoscute ştiinţei medicale în prezent, îmbătrânirea precoce. La aceste dubii, identificate de înşişi creatorii acestei tehnici, s-au adăugat întrebări şi nedumeriri diverse, din sfera socială, politică, religioasă. Se punea problema identităţii clonei şi a responsabilităţii ei în faţa legii, în cazul în care ea sau persoana clonată ar fi săvârşit un delict (transferul de responsabilitate). Alţii se întrebau unde vor mai sta şi clonele, în momentul în care vor fi "fabricate" în număr mare, odată ce Terra abia ne mai suportă, şi dacă nu cumva acestea vor înlocui o populaţie imperfectă şi bolnavă, ce va fi exterminată, pentru a face loc unor clone desăvârşite. Se vorbea, în mod apocaliptic, chiar şi despre o posibilă revoltă a persoanelor clonate, spre a fi folosite ca donatoare de organe. Recent, un savant corean a mai "liniştit apele", anunţând, în mod fericit, că, dincolo de toate presupunerile şi promisiunile, nu numai că nu este posibilă clonarea umană în prezent, ci aceasta rămâne imposibil de realizat deplin chiar şi pentru următoarea sută de ani. Însuşi "părintele" oiţei Dolly - profesorul Ian Wilmut - a anunţat recent că a renunţat la clonarea de embrioni, din cauza costurilor ridicate şi a riscurilor variate, şi s-a specializat în studierea celulelor suşe sau stem. În prezent, legislaţia mondială interzice clonarea reproductivă şi restricţionează, în circumstanţe foarte precise, clonarea terapeutică, deşi există suspiciuni că ar exista deja clone umane. Din punctul de vedere al credinţei creştine, socotesc această tehnică genetică a fi un grav atentat la adresa libertăţii şi demnităţii umane, care pune în pericol însuşi neamul omenesc şi evoluţia sa viitoare. Este un lucru recunoscut faptul că frumuseţea lumii şi a vieţii este dată de varietatea şi diversitatea lucrurilor, evenimentelor, existenţelor. O lume în care totul s-ar repeta la infinit, chiar şi perfect, în care existenţa ar fi restrânsă artificial la câteva forme sau tipare, chiar dacă ele ar fi desăvârşite, o lume a "perfecţilor", special programată şi selectată, ar fi o lume mult mai tristă şi săracă. Viaţa aceasta este o permanentă luptă, iar ceea ce îi dă farmec este modul în care luptăm, spre a noastră perfecţiune şi mântuire, implicarea noastră în săvârşirea binelui, în eliminarea răului sau a imperfecţiunilor fizice sau morale. Fără această diversitate, totul ar fi, dincolo de perfecţiunea invocată, cenuşiu şi trist. Bucuriile, dar şi necazurile fac parte din actul vieţii, o pastelează şi îi dau farmec duhovnicesc şi nădejde de perfecţiune sau desăvârşire veşnică, într-o lume viitoare. Tocmai varietatea şi diversitatea, multitudinea de forme şi manifestări par a-i da frumuseţe exterioară şi farmec duhovnicesc lumii şi vieţii. Omul poate deveni, cu ajutorul lui Dumnezeu, creator secundar Cred, de asemenea, că actul clonării fiinţei umane va fi sortit, în final, eşecului, pentru că, dincolo de motivaţiile promiţătoare, cum că ar elimina multe din bolile ce alterează iremediabil şi fatal viaţa umană, el este o expresie a trufiei luciferice a omului care vrea să se asemene, ba chiar să Îl depăşească pe Dumnezeu. Cazul nu este inedit, iar din Sfânta Scriptură cunoaştem şi efectele acestei mândrii drăceşti: căderea îngerilor răi, amestecarea limbilor la Turnul Babel. De altfel, acestea pot fi constatate şi în cazul clonării: Biserica a condamnat aroganţa oamenilor de ştiinţă care anunţau că Îl vor depăşi pe Dumnezeu, iar reacţiile produse de această tehnică genetică nu sunt departe de o "babilonie". Cred, în mod similar, iar istoria culturii şi a civilizaţiei o demonstrează cu prisos, că adevăratele capodopere ale geniului uman, care s-au impus autentic în conştiinţa lumii, poartă, pe de o parte, amprenta modestiei sau a smereniei umane, iar, pe de altă parte, sentimentul ajutorului sau al inspiraţiei divine, neintrând în contradicţie cu legile perene ale unei moralităţi înalte. Dar, în acelaşi timp, cred şi mărturisesc convingerea că numai Dumnezeu este Autor sau Creator prim, capabil, precum a demonstrat-o prin crearea lumii, a cosmosului (care, în limba greacă înseamnă "podoabă" sau "armonie") să facă o lume "bună foarte" din nimic. El este Singurul şi Unicul Creator prim. Omul poate deveni, cu ajutorul lui Dumnezeu, creator secundar, ducând mai departe doar sau perpetuând ceea ce Dumnezeu a făcut din nimic, aşa cum o fac părinţii, dând naştere copiilor lor. Spre exemplu, să ne imaginăm că ar exista posibilitatea să fie clonate geniile lumii şi ale neamului sau ale spiritului românesc: Eminescu, Creangă, Enescu ş.a. Cred că, dacă în viaţa lor ar fi putut fi întrebaţi asupra acestui lucru, s-ar fi împotrivit cu tărie. Nu mi-l pot imagina astăzi pe Eminescu urcând Dealul Copoului, însoţit de prietenul său bun, Ion Creangă, recitându-şi şi lecturându-şi ditirambic operele, în drum spre întrunirile Junimii, de la Casa Pogor. Freamătul contemporan al oraşului, zgomotul tramvaielor, graba şi agitaţia lumii i-ar năuci şi prăpădi. Mai mult chiar, îmi aduc aminte că Petre Ţuţea, fiind întrebat nu cu mult timp îna intea morţii sale, de un propagandist ateu, dacă măcar la sfârşitul vieţii a ajuns la concluzia că omul se trage din maimuţă, i-a răspuns senin: "Poate tu te tragi din maimuţă, tu eşti maimuţoi, eu sunt chip al lui Dumnezeu!".