Cuvântul tânărului: Întâlnire cu Viaţa (sau lecţia de pe marginea abisului)

„Bucură-te, adiere a veşniciei,

Bucură-te, Sfinte Părinte Nectarie!“ Venim pe lume fără cuvinte. Viaţa ne ia de mână şi ne poartă din tăcerea binecuvântată a pântecelui mamei, spre ţinutul verbelor. Primul nostru discurs în faţa lumii este un ţipăt. Apoi, moartea ne duce din zgomotul vieţii spre tăcerea misterioasă a eternităţii. Ultimul nostru cuvânt se preface în lacrimă. Între ţipătul naşterii şi lacrima morţii se întinde fascinanta aventură a existenţei marcate mai ales de întâlniri. Scriu pentru a da mărturie despre o întâlnire specială, un moment care mi-a marcat profund trecerea pe acest pământ. Trăiam..., începusem să mă obişnuiesc cu viaţa, aşa cum un fluture îşi face culcuş în carnea diafană a unei flori, crezând că îi va fi palat etern. Într-o singură clipă viaţa m-a adus pe marginea abisului. Acolo, privind în ochi vidul şi înfruntând durerea pe care cuvintele nu o pot cuprinde, a avut loc minunea unei întâlniri. Mereu am fost fascinată de întâlnirile cu oamenii. Marile întâlniri mi-au întredeschis întotdeauna porţi spre rai, spre o mai bună înţelegere a iubirii lui Dumnezeu, Care a creat lumea ca spaţiu de comuniune. Convingerea mea profundă este că suntem creaţi cu chemarea lăuntrică de a ne întâlni întru Iubire în călătoria spre Viaţă. Întâlnirile cu oamenii mi-au fost clipe de iluminare; lumea devine mai profundă când o privim şi prin ochii celor pe care îi iubim. Totuşi, în clipa în care am ajuns pe marginea abisului, iar în faţa mea părea să se întindă numai deşertul morţii, bucuria întâlnirilor a început să apună şi m-am regăsit într-o singurătate pe care nu o mai resimţisem niciodată. Prietenii îmi erau alături, dar nu mă puteau însoţi în această călătorie. În clipa aceea de binecuvântată singurătate lăuntrică, vălul care îmi acoperea ochii a fost sfâşiat de o prezenţă minunată. Pe marginea abisului am întâlnit un Sfânt şi astfel am înţeles că orice abis pe care îl întâlnim în această viaţă ascunde o minunată lecţie de zbor. Cu condiţia să privim spre cer... Abisul poate fi o clipă de mare întristare: moartea unei persoane dragi sau o boală incurabilă. Abisul este o încercare de netrecut pentru paşii noştri de fiinţe fragile. Dacă găsim forţa să nu privim spre pământ, ci spre cer, atunci putem fi martorii unei minuni. Pentru mine minunea a fost că, aflându-mă la un pas de moarte, am întâlnit Viaţa. Este impropriu spus că am întâlnit un Sfânt. De fapt, un Sfânt m-a căutat; eu doar am deschis uşa de humă a inimii pentru a lăsa adierea veşniciei să intre. Aşa l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie şi, drumul ce părea să ducă spre moarte m-a purtat spre Viaţă. Lumina acestei întâlniri mi-a deschis ochii pentru realităţi pe care nici nu le bănuisem înainte. Am scris mereu despre moarte şi despre suferinţă fără a le fi cunoscut cu adevărat. Atât timp cât rămânem captivi spaţiului uman, cărnii acesteia care ne doare şi care se săvârşeşte în final, nu putem înţelege suferinţa şi nici nu reuşim să o depăşim. Astfel, ea ne devine mormânt. Numai cu Hristos, Cel care înnoieşte toate lucrurile, până şi abisul suferinţei se transformă în sursă de comuniune. Altfel, închişi în noi înşine, în închisoarea propriei suferinţe, rămânem nişte condamnaţi la moarte. Pe marginea abisului, cu Sfântul Nectarie alături, mi-am schimbat atitudinea faţă de durerea proprie şi am început să văd cu adevărat suferinţa celorlalţi. Ameninţătoarea prăpastie devenise deodată spaţiu de întâlnire. Era ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată oamenii. De-atunci nimic nu-mi mai este exterior. Încerc să nu mai fiu doar un spectator sensibil la suferinţa celorlalţi sau să-i ajut de la distanţă, ci să le împărtăşesc experienţa lecţiei abisului: orice mare suferinţă poate fi pasul definitiv în minunata călătorie spre întâlnirea şi comuniunea cu Dumnezeu. În această cunoaştere abisală, în „aventura“ contestării morţii, mi s-a revelat o altă realitate pe care o cunoşteam doar teoretic: lucrarea harului divin prin mijlocirea Sfintelor Taine şi a rugăciunii în comun. În Biserică, totul se transformă prin slujirea preoţilor: boala, suferinţa, spectrul morţii, toate devin prilejuri de întâlnire sufletească cu Viaţa, întru bucuria Învierii. În clipele cele mai grele, în Sfânta Liturghie Cineva mi-a oferit un umăr pe care am putut să plâng în pace: „Pacea Mea vă dau vouă“; era pacea lui Hristos... Preotul a primit, prin hirotonie, acest drept: de a-l lua pe credincios de mână şi „a-l preda“ lui Dumnezeu. Taina Sfintei Euharistii (a Sfintei Împărtăşanii) aş numi-o clipa Întâlnirii supreme, timpul împreună-vieţuirii cu Hristos. Pentru Mântuitorul, abisul, profilat în plinul umanităţii Sale, a fost Crucea care, asumată de El cu iubire, a devenit izvor de Înviere. Uneori, în clipele când pendulam între ţipăt şi tăcere, mă gândeam la suferinţa Domnului pe Golgota. Acum ştiu că nu am zburat deasupra abisului, ci l-am traversat cu ajutorul Sfântului întru Hristos Nectarie. Crucea lui Hristos ni s-a făcut punte între moarte şi Viaţă, drum spre Bucuria cea neînserată.