Cuviosul Gheorghe, râvnitor reorganizator al vieţii monahale
Sfântul Gheorghe, cuviosul stareţ care a reorganizat viaţa monahală de la Mănăstirea Cernica în veacul al 18-lea, dar a condus şi mănăstirile Căldăruşani şi Curtea de Argeş, reprezintă pentru zona Bucureştilor ceea ce a fost Cuviosul Paisie pentru nordul Moldovei sau Sfântul Nicodim de la Tismana pentru regiunea Olteniei în veacul al 15-lea. Ucenic al Sfântului Paisie, Cuviosul Gheorghe introduce modelul de vieţuire athonit în mănăstirile din Ţara Românească şi face posibilă strălucirea unui luceafăr cum a fost Sfântul Calinic.
Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani s-a născut în Ardeal, dar a plecat de la o vârstă fragedă către viaţa călugărească din Muntele Athos. Acolo l-a cunoscut pe monahul Paisie Velicicovschi şi a intrat în obştea îndrumată de acesta, în rândul monahilor iubitori de liniştire şi de gustare permanentă a dulceţii învăţăturii părinţilor filocalici. Îl urmează pe Paisie în Moldova, de unde pleacă în 1780 cu gândul de a se întoarce la Athos. La rugămintea unui prieten al său, monahul Macarie, dar şi la insistenţele Mitropolitului Ţării Româneşti de atunci, Grigorie al II-lea, Cuviosul Gheorghe rămâne până la sfârşitul vieţii în apropierea Bucureştilor. Modelul de vieţuire isihastă deprins în Athos şi alături de obştea numeroasă a Sfântului Paisie de la Neamţ şi Secu a fost implementat de Cuviosul Gheorghe la Mănăstirea Cernica, pe care o reface aproape din temelii, o măreşte şi-i dă importanţa pe care o are până în zilele noastre. De asemenea, stareţul Gheorghe se ocupă şi de reorganizarea vieţii monahale la mănăstirile Căldăruşani şi Curtea de Argeş.
Ieromonahul Macarie, de asemenea ucenic al Sfântului Paisie de la Neamţ, rânduit cu predicarea cuvântului lui Dumnezeu la parohiile din zona Bucureştilor, a început atunci să-i îndemne pe credincioşi să viziteze Mănăstirea Cernica şi să ajute lucrarea de acolo. Au fost mulţi chiar şi cei care s-au hotărât atunci să se alăture obştii stareţului Gheorghe, fapt pentru care în câţiva ani de la redeschiderea aşezământului acolo se nevoiau deja peste şaizeci de călugări, slujbele făcându-le singur stareţul Gheorghe, duminica şi la sărbători, iar în celelalte zile fraţii citind Laudele în biserica Sfântului Nicolae. Ulterior, obştea a reuşit să zidească mai multe chilii pentru fraţii care erau din ce în ce mai mulţi, dar şi o casă de oaspeţi sau arhondaric pentru pelerinii care soseau la mănăstire. După ce a reuşit să aşeze în bună rânduială Mănăstirea Cernica, noul Mitropolit al Ţării Româneşti îl trimite să refacă şi Mănăstirea Căldăruşani, unde stareţul se mută cu o parte din obştea de la Cernica. Acolo zideşte o nouă biserică pentru nevoile sufleteşti ale obştii care creştea din ce în ce mai mult. Până la sfârşitul vieţii, la 3 decembrie 1806, Cuviosul Gheorghe a avut grijă atât de monahii din cele două mănăstiri, chiar dacă lăsase un stareţ la Cernica, dar şi de credincioşii care veneau să-i ceară îndrumare. Era recunoscut ca om al rugăciunii şi evlaviei. Oamenii veneau să-i ceară sfat duhovnicesc şi el nu pregeta să-i ajute în orice vreme.
Sfântul Cuvios Gheorghe a scris cu multă vreme înainte un regulament pentru vieţuirea monahilor din cele două obşti pe care le conducea, astfel încât acesta să rămână valabil chiar şi după moartea sa. Acest veritabil testament succint cuprindea rânduiala vieţii călugăreşti, descrisă în şapte poveţe: ascultarea sau supunerea faţă de conducătorul obştii; mărturisirea păcatelor şi gândurilor de trei ori pe săptămână; ferirea de ispita mândriei că ar fi mai bun decât alţii („că de veți simți că vă supără și în ce lucru diavolul cel ivit despre miazăzi șoptindu-vă prin crederea minții că doar ați fi voi mai buni la Dumnezeu decât alții sau mai sfinți și cuvioși, imediat, ca din săgeată, să alergați, rugând pe îndrumătorul ca să vă pomenească până ce veți scăpa din robia cugetului mândriei”); împărtăşirea de douăsprezece ori pe an, adică în fiecare lună; atenţia cu care primesc persoane în obşte, ca să nu fie vătămaţi de oameni nepotriviţi; buna chivernisire a averii mănăstireşti şi ascultările date cu folos monahilor, ca să le poată împlini după cum le este felul lor de a fi; împlinirea poveţelor Cuviosului Paisie de la Neamţ era un ultim îndemn, pe lângă recomandarea limitării obştii la 103 monahi, câţi avea atunci Cernica.
După moartea sa, stareţul Gheorghe a fost înmormântat lângă Biserica „Sfântul Lazăr” de la Cernica, a cărei zidire o rânduise împreună cu cimitirul monahal. După o vreme, acolo a fost înmormântat şi Mitropolitul Nifon, iar osemintele stareţului mutate în osuar, alături de cele ale altor monahi. Din acest motiv doar craniul i-a putut fi descoperit, pentru că pe el scria al cui a fost.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis înscrierea în rândul Sfinţilor Cuvioşi a stareţului Gheorghe în anul 2005, cinstitul său cap fiind păstrat într-o raclă preţioasă în Biserica „Schimbării la Faţă” de la Mănăstirea Cernica, acolo unde este şi racla cu moaştele Sfântului Calinic.