Cuviosul Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta, mărturii din file de epistolă și evlavioase aduceri aminte
Genericul acestei prezentări mi-a fost inspirat de o formulare fericită a Părintelui Teofil de la Sâmbăta, care, în abordarea pericopei evanghelice despre vindecarea slugii sutașului, spunea despre centurionul roman că este un om minunat de care și Domnul Hristos S-a minunat, întrucât acesta ilustra, în mod plenar, în viața sa, virtuțile cardinale: credința, nădejdea și dragostea, împreună cu corolarul acestora, smerenia (Revărsări de gând în zi de duminică, Ed. Negru Vodă, 2004, p. 123).
Un astfel de om minunat a fost și Părintele Serafim Popescu de la Sâmbăta (†1990), a cărui canonizare din 4 februarie a fost recent proclamată local, de praznicul Sfinților Brâncoveni, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, mănăstirea sa de metanie.
Pentru mulți români și îndeosebi pentru ardelenii din partea de sud a Transilvaniei, cei din Țara Făgărașului, din Țara Bârsei și din Cetatea Sibiului cu satele de primprejur, Mănăstirea Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu, ctitorită în 1696 pe moșia brâncovenească de la Sâmbăta, a reprezentat Farul de Lumină al Credinței Ortodoxe pe acele plaiuri românești lovite de vitregii fără de număr. Chiar și decapitată în timpul întunecatului secol al 18-lea, întrucât reprezenta un obstacol incredibil în calea prozelitismului catolic, mănăstirea aceasta a constituit, chiar și în ruină, suportul identității și de credință al românimii văduvite de toate drepturile în propria lor țară. Astfel, izvorul viu, situat lângă Altarul bisericii voievodale, a asigurat continuitatea duhului de rugăciune al mănăstirii chiar și-n cei aproape 150 de ani de pustiire (1785-1926). Redeschisă de marele Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului curând după Marea Unire din 1918, mănăstirea de la Sâmbăta va redeveni prin marii ei duhovnici rânduiți de Dumnezeu: Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu, Mitropolitul Nicolae Mladin cu metania la Sâmbăta și Părintele Teofil Părăian la statutul dorit de ctitorul domnesc, acela de a fi Far călăuzitor al românilor în noul Stat Român constituit sub sceptrul regal și ilustra Coroană Română.
Din pleiada acestor mari personalități ne aplecăm acum asupra Părintelui Serafim Popescu, ucenic și împreună-slujitor și continuator al Părintelui Arsenie Boca, duhovnic și apropiat al Părintelui Teofil Părăian și apreciat ca fiind „ochii” Părintelui Teofil.
L-am cunoscut pe Părintele Serafim încă din 1965 când, la vârsta de 12 ani, am luat parte la primul meu pelerinaj de Sfânta Maria Mare la Mănăstirea Sâmbăta, spre care se îndreptau cu multă evlavie mulți credincioși, nu puțini făcând cei aproximativ 19 km din halta de tren Voila până la mănăstire pe jos.
Prima întâlnire cu Părintele mi-a fost definitorie în a mă lega sufletește de dânsul. Deși pe atunci nu puteam încă percepe sfințenia vieții Părintelui, totuși blândețea, bunătatea și inocența sa îngerească m-au captat de la prima spovedanie, rămânându-mi călăuză duhovnicească din acel prim pelerinaj și până la plecarea mea în străinătate, în 1981.
Părintele Serafim era un om odihnitor al sufletelor împovărate care veneau în număr mare la spovedanie, era un liturghisitor desăvârșit cu trăire adâncă a slujbelor și un cuvântător cu mult har, încât mulțimile abia așteptau să-l vadă ieșind la predică pentru a-i sorbi cu nesaț fiecare cuvânt, precum un fagure de miere duhovnicească.
Părintele Serafim era un om statornic, care rareori ieșea din mănăstire, așa încât ori de câte ori ai fi venit la mănăstire îl găseai acasă ori liturghisind, ori spovedind, ori cuvântând, ba chiar și-n chilie de-l căutai se afla cu epitrahilul pus, nu ca și când atunci s-ar fi așezat la rugăciune, ci ca atunci când se afla în permanentă stare de rugăciune.
Însoțindu-l pe cărarea de aproape 1 km, străjuită de brăduți și trandafiri, care lega corpul chiliilor de biserica brâncovenească aflată atunci singură, numai cu clopotnița, într-un cadru natural mirific, aveai impresia că zboară. Avea o mișcare negrăit de ușoară, dovadă a unei vieți de înaltă intensitate spirituală.
Acolo, în frumusețea de rai a peisajului deschis spre crestele munților Făgăraș, Părintele Serafim se așeza la spovedit lângă un sfeșnic cu lumânare. Nu arăta nici oboseală, nici grabă. Te aborda cu atâta căldură sufletească, încât îți deschidea sufletul spre mărturisire și-ți turna prin vorbă dulce balsam de alinare și mângâiere peste sufletul rătăcit. Uneori ațipea, sau părea că ațipea, pentru ca atunci să-ți poți descărca mai bine desaga păcatelor! Te ridicai de la spovedanie la Părintele cu sufletul deplin ușurat, ca un fulg.
Întrerupea spoveditul doar atunci când minunatele clopote ale mănăstirii prindeau să bată, cu ecou adânc până-n păduri, anunțând vremea slujbelor, de la care Părintele nu lipsea niciodată. Apoi rămâneai iarăși la spovedit cât era nevoie, uitând cu totul de partea Martei și ajungând într-un târziu la trapeză, spre a gusta ceva din ce mai rămânea, fără pretenții.
Avea o râvnă pentru Dumnezeu greu de egalat, nepermițându-și să fie în alt loc decât în biserică la slujbă sau la spovedit, sau în chilie la citit, sau la pravilă. Mereu repeta cuvântul pe care-l primise de la duhovnicul său din Athos: „Cine nu se ține de pravilă (rânduiala de rugăciune) se îndrăcește”.
Din nelimitata sa râvnă pentru Dumnezeu, Părintele Serafim liturghisea deosebit de meticulos, acordând atenție fiecărui cuvânt pronunțat sau cântat în biserică și având o gingășie îngerească în toate gesturile sale liturgice, deosebită chiar în vechea biserică brâncovenească a mănăstirii, unde vreme de 50 de ani a liturghisit zilnic, alternând doar la praznice, când Sfânta Liturghie se slujea afară, la Altarul din pădurea de fag.
Statornicie avea Părintele Serafim și în relația cu fiii săi duhovnicești la Taina Spovedaniei. Prin bunătatea sa, te atrăgea irezistibil și te ajuta în același timp să te poți mărturisi bine. Se cobora la nivelul tău și simțeai cum durerea ta îl doare, făcându-ți loc în lărgimea inimii sale de duhovnic, care nu mai ierta doar păcate, dar te și purta pe mai departe în rugăciunea sa neîncetată.
Și adaugă că ne are „la suflet în grije”. Cât de mângâietor, de întăritor în credință și de odihnitor poate fi acest cuvânt al Părintelui: „vă am la suflet în grije”. Așa știa Părintele să-i apropie pe oamenii săi și să-i odihnească duhovnicește!
Mai avea Părintele și o adâncă evlavie la Maica Domnului, Ocrotitoarea dintru început a mănăstirii. Vorbea atât de frumos și cu atâta simțire despre Maica Domnului, de puteai să-ți lași inima împietrită. Niciodată n-am auzit cuvinte atât de pline de har precum cele rostite de Părintele, mai ales la Prohodul Maicii Domnului din seara premergătoare hramului! Se angaja în convorbiri înalte despre Maica Domnului cu un alt Munte duhovnicesc, maica Teodosia de la Vlădimirești, pe numele mirenesc Zorica Lațcu, care în anii ’70 mergea des la Sâmbata, întrucât se afla atunci „în pribegie” în fosta casă părintească din Brașov, în urma desființării mănăstirii sale de metanie. Împreună se „delectau” duhovnicește în convorbiri și în traduceri din grecește de texte patristice sau contemporane, cum ar fi Cuvintele arhimandritului Serafim Papacosta, predicatorul Catedralei Arhiepiscopale din Atena.
Părintele Serafim era un mărturisitor convingător al credinței ortodoxe, întrucât cuvântul său era susținut neîndoielnic de viețuirea sa în deplină verticalitate morală și în deplină coordonare: ortodoxie-ortopraxie.
Nădejdea sa era numai la Dumnezeu. Cu această nădejde tare a putut străbate deceniile de dictatură atee, când nenumărate au fost încercările de a-l compromite și astfel de a-i diminua autoritatea morală în continuitatea neștirbită a duhului Părintelui Arsenie.
Cât privește iubirea față de Dumnezeu, aceasta a făcut din Cuviosul Serafim un rug aprins, fiind secundată de iubirea nelimitată față de om, oricine ar fi el.
Părintele Serafim se învăluia discret în smerenie adâncă, comoara sufletului său ținând-o departe de orice laudă a oamenilor.
Aș dori să probez și să consemnez aceasta prin două exemple edificatoare:
Adesea, Părintele își însoțea cererile sale cu mărturisiri cu valoare paternicală: „Creștinismul e viață, nu-i gheață” sau „sfințenia nu-i haina de sărbătoare, ci truda de fiecare zi”, sau „unii oameni îi trăiesc în așa fel o parte a vieții, ca să-i facă imposibilă pe cealaltă parte”, sau „înapoi la post, că fără post ne merge prost”, sau „Dumnezeu face mulți pași către noi, iar noi trebuie să facem un singur pas către Dumnezeu”, sau „Dumnezeu n-are pe nimenea de pierdut”, cu întrebarea „Oare am zis bine?” - întrebare care, departe de-a exprima o îndoială, era menită să elimine, din fașă, orice laudă omenească!
Și un alt caz: mărturisește maica Teodosia că s-a nimerit odată să iasă din biserică, după terminarea slujbei, deodată cu Părintele Serafim. S-a potrivit că, atunci când Părintele și maica Teodosia ieșeau prin arcadastramta care leagă biserica brâncovenească de pronaos, o tânără, mai ușor îmbrăcată, să dorească să intre, neașteptând ca cei doi să iasă, atingându-se astfel de Părintele. Maica, fiind contrariată de acest gest, de îndată ce au ajuns în curtea dinaintea bisericii, l-a întrebat pe Părintele: „Părinte, ați văzut ce fel era femeia aceea care a intrat?” La care Părintele i-a răspuns: „Crede-mă, maică, n-am văzut ce fel era!” Maica revine imediat zicând: „Atunci, Părinte, ați ajuns la desăvârșire!” Și răspunsul smereniei Părintelui: „Nici n-am trecut pe acolo!”
Fiind un Om al Credinței, al nădejdii și al nemărginitei Iubiri de Dumnezeu și de oameni, al statorniciei monahale exemplare, al paternității duhovnicești pentru fiii din spovedanie, fiind și un cuvântător de Dumnezeu care a întărit în credință rânduri de oameni în plină epocă atee, un mângâietor, un călăuzitor și un odihnitor de suflete, toate acestea ne îndreptățesc să credem că, așa cum S-a minunat Domnul de Centurionul din Capernaum, tot așa Se va fi minunat Domnul, sus în Cer, și de Serafimul Său de la Sâmbăta!
Și totuși, Părintele era și un om atât de firesc! Era de o rară voioșie, dovadă a conștiinței sale curate, râdea frumos și radia de bucurie! Venind odată la Cluj ca să ne cerceteze, l-am întrebat ce ar dori să mai vadă pe lângă catedrală. A răspuns că ar dori să meargă la Grădina Botanică din Cluj. Am simțit că acolo s-a regăsit în tot largul său contemplativ! Întrebându-l ce ar dori să servească, ne-a răspuns scurt: „cafea cu lapte” (adică o ceașcă de lapte încălzit cu o linguriță de cacao și, dacă se mai găsea, puțin zahăr), sau unde ar fi fost posibil atunci, în Clujul anilor ’70, să mai găsești „cafeaua cu lapte” care de fapt se consuma la țară, în alte vremuri mai bune! Însă această lipsă nu l-a afectat deloc pe Părintele!
Prin urmare, cu dreptate este că acest Om minunat și cinstit ca sfânt încă din timpul vieții de cei care am fost privilegiați de a-l fi cunoscut personal, să fie canonizat de către Biserica noastră în acest An Centenar al Patriarhiei Române, spre a fi cinstit acum și în toți vecii ca Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus!
Ne alăturăm și noi, românii trăitori la extremitatea vestică a Europei și deveniți tot în acest An Centenar fii duhovnicești ai celei mai tinere eparhii din Patriarhia Română, împreună cu bunul nostru Arhipăstor și Părinte Nectarie al Irlandei și Islandei, în a aduce cinstire Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta împreună cu ceilalți 15 nou-canonizați casnici ai lui Dumnezeu și rugători fierbinți înaintea Preasfintei Treimi, în dulcele și frumosul nostru grai românesc.
(Părintele Ioan Irineu Crăciun slujește în Parohia „Buna Vestire” și „Duminica Sfinților Români” din Dublin, Irlanda)