Dar și iertare

A trecut perioada Sfintelor Sărbători, ne-am încărcat sufletește cu fiecare popas duhovnicesc la Sfânta Liturghie. Am reflectat, mai mult sau mai puțin, în goana pregătirilor de tot felul, la daruri pe care să le oferim celor dragi, după afecțiunea pe care le-o purtăm, după utilitate, după merit și după buget. Ne plac darurile tuturor, pentru că, de obicei, de Crăciun, sunt daruri-surpriză, dar și pentru că ne fac să ne simțim iubiți. La rândul nostru vrem să surprindem plăcut cu darurile pe care le oferim.

I-am întrebat pe elevi care au fost momentele cele mai plăcute ale vacanței de Crăciun și cum au petrecut sărbătorile religioase. Au povestit cu bucurie momente care mai de care mai frumoase, despre excursii la munte sau călătorii mai îndepărtate, despre mese festive, colindat, artificii și despre darurile primite. Am discutat despre acest obicei care amintește de darurile magilor aduse Pruncului Sfânt, am analizat împreună rostul darurilor pentru Prunc, de atunci, rostul darurilor de acum, pentru noi. Și i-am întrebat „cui datorăm această vacanță?” Au știut toți că lui Dumnezeu, Care și-a trimis Fiul ca pe un Dar de mare preț pentru noi, indiferent cât de buni suntem, indiferent cât de mult ne amintim de El peste zi sau cât ne rugăm.

Am primit acest Dar pentru că Dumnezeu ne-a iubit și dacă am greșit, pentru că ne-a iertat gândurile nepotrivite, vorbele fără valoare și faptele urâte. La fel ar trebui și noi, să ne acceptăm unii altora minusurile, să ne corectăm unii pe alții cu blândețe, să ne ajutăm necon­diționat.

Cum ar fi fost fără Dar și iertare

Le-am propus copiilor să-și imagineze cum ar fi viața noastră fără Crăciun, fără sărbătorile religioase de peste an. Nu prea reușeau să vadă rostul vieții și bucurie fără colinde și brad împodobit, fără slujba din noaptea de Înviere. Sărbătorile religioase sunt strâns legate de tradiții populare, pe care le cunoaștem de mici și ajungem să ni le însușim ca parte a ființei noastre. Au ajuns și ei destul de repede la concluzia că viața noastră ar fi plictisitoare fără sărbători, monotonă, săracă. Au înțeles că adevărata bucurie nu stă în mărimea darului primit, ci în nerăbdarea de a descoperi surpriza, în reunirea familiei la masa festivă în zi de sărbătoare, în validarea efortului pe care îl depune fiecare, după putere, pentru pregătirea casei de sărbătoare. Unii chiar au spus că, dacă nu aveam Nașterea Domnului în decembrie, poate veneam la școală fără nici o vacanță, nu aveam ghetuțe de lustruit cu un interes material, adesea „dulce”, nu primeam răsplata gazdelor pe care le-am colindat bucuroși și multe, multe am fi pierdut! Parcă erau chiar un pic supărați că m-am putut gândi la asta!

Pe elevii de gimnaziu i-am întrebat dacă și-au propus ceva de realizat în anul care abia a început și, cu excepția celor de clasa a 8-a, care își doresc să ajungă la un liceu bun, au mai fost câțiva - prea puțini! - care vor să atingă anumite performanțe, dar cei mai mulți nu-și doresc nimic pentru că au de toate. Din prea multă ­iubire, părinții nu le cer să facă mai mult, să știe mai mult, să depună efort să se autode­pășească..., iar ei văd că au ce-și doresc pentru moment și nu se gândesc la viitor.

Să mulțumim Domnului!

Am întrebat apoi dacă au mulțumit Domnului pentru vacanța de Crăciun și nu am primit chiar răspunsurile ideale... cum să nu primesc daruri de la Moș Crăciun, doar i-am lăsat cozonac și lapte, le-a mâncat, era cana goală... am zâmbit! Mi s-a părut frumos că s-a gândit să ofere ceva în schimb, e tot o tradiție și o lecție de bune maniere, de răsplată a efortului.

De mulțumit lui Dumnezeu uităm și noi în goana cotidianului, o facem mult mai rar decât ar trebui. Iar copiii fac ce văd la părinți, oricât ar auzi recomandările noastre la ora de religie, nu le vor aplica dacă nu există și în familie aceleași reguli. „Sigur că ar trebui să mergem la Biserică”, au spus copiii, recunoscând cu sinceritate că unii nu au fost de sărbători la biserică și, parcă, luându-și un angajament nerostit în acest sens. E bine chiar și numai gândul dacă s-a înfiripat în mintea lor, e ceva!

Nimic fără răsplată

Se apropie perioada olimpiadelor școlare. Ca în fiecare an, încerc să-i stimulez să participe, le prezint condițiile, rigorile concursului, le explic ce presupune această performanță. Unora li se pare prea mult și prea greu - se retrag, speriați. Alții, conștientizând ce efort implică, întreabă „Doamna, ce primim în schimb?” Sigur că unii au fost obișnuiți cu răsplată materială pentru orice „serviciu” („Mama îmi dă 10 lei, dacă ...”), numai că aici, participarea este un avantaj pentru viitor, nu neapărat pentru un posibil premiu obținut după proba respectivă.

Chiar dacă se poate să nu obțină un punctaj mare din prima, învață să-și gestioneze timpul și emoțiile pentru examenele viitoare, la care vor participa obligatoriu, învață să aprecieze performanța celorlalți, să se compare cu ei, să aprecieze competiția care îi determină să se autodepășească. Pentru participare și timpul petrecut cu pregătirea suplimentară pot primi un 10 la religie. Pentru calificare la etapa următoare pot primi și o diplomă, un dar simbolic, felicitările și aprecierea colegilor, profesorilor, părinților, dar osteneala este și pentru Dumnezeu și ora de religie, aș spune chiar pentru suflet și mântuire, căci a aprofunda tainele religiei presupune a te apropia mai mult de Dumnezeu și de sfinții Săi. Deci, ar primi un 10 și în Cer, dacă acolo ar fi cu note. Căci Dumnezeu vede osteneala fiecăruia și nu rămâne niciodată dator.

Pentru adulți, e altfel

Recent, mi-a trecut prin fața ochilor un text al unui părinte drag: „Viața este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl pune în brațele noastre, iar copiii sunt dovada că cerul încă mai are încredere în pământ. Ei vin cu gălăgie, cu întrebări care ne lasă fără replică și cu o sinceritate care ne dezarmează. Ne scot din comoditate, ne obosesc, ne enervează uneori, dar ne și salvează de uscăciunea inimii. Copilul te învață să râzi când nu mai ai chef, să iubești când nu mai ai putere și să speri chiar și atunci când ai impresia că lumea o ia razna” (Pr. Constantin Necula). Atunci orice copil nu este altceva decât o minunată oportunitate dăruită nouă, părinți și dascăli, spre exercițiu zilnic de grijă permanentă pentru celălalt, de exersare a virtuților, de creștere spirituală, de efort.

Pe măsură ce ne maturizăm, apreciem tot mai mult fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu, conștienți că ne este oferită cu un scop înăl­țător, deși pot fi și umbre, și dureri apăsătoare în unele zile. Învățăm să fim mulțumiți cu ce avem, să ne bucurăm de binele din viața noastră atât cât este, de adevăratele valori, cele care durează și se scriu în „Cartea vieții” - faptele noastre.

Mi se întâmplă frecvent să intru în școală cu mintea încărcată de ce am de rezolvat peste zi, încercând să prioritizez în gând ce am de gestionat, după importanța activităților… până la prima îmbrățișare, apoi se rupe filmul. Apar de undeva ei, mă includ în lumea lor inocentă, mă scot din ale mele ca să vin cu picioarele pe „pământul școlii”, căci aici ei sunt prioritatea. Din fuga jocului copilăresc primesc îmbrățișări grăbite, dar sincere și calde pe holul școlii și mă resetez, mă încarc cu agitația plăcută a copilăriei de care mi-e dor, căci parcă a trecut prea repede, mă bucur cu ei când îmi arată ce penar nou au sau ce ghetuțe le-au cumpărat părinții. Și, da, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar - copiii, și pentru clipa în care mi-a îndreptat pașii către misiunea cea mai frumoasă, aceea de a fi profesor.

Gina Viorica Emanoil este profesoară la Școala Gimnazială „General Eremia Grigorescu” din București.