Darurile care curg din poveștile cerului, ale pământului

 „Ce e măreț curge din cer ca o apă”, spune un poet chinez din dinastia Song. Așa și amintirile lui Ștefan Mitroi care-i hrănesc sufletul, îl dezmiardă cu dorurile lor și-i oferă, ca pe un dar neprețuit, substanța întregii opere.

Așezate în ritmuri poematice, aceste rememorări ale unui timp auroral, timpul plămădirii ființiale, adevărate poeme în proză, apărute iniţial în Ziarul Lumina, reunite în Poveștile cerului, poveștile pământului (Editura RAO, București, 2021), se adună în gândul creator ordonator care le transformă, trans­figurându-le, în imagini vii, vibrante, purtate de cuvântul metaforic și metaforizant.

Univers de sine-stătător, un cosmos cu legile lui intrinseci, poveș­tile sufletului lui Ștefan Mitroi au un punct originar, de unde începe geneza propriei ființe, acel 5 mai mitizat și, de aceea, atemporal, momentul din care încep să curgă, ca o apă binefăcătoare, poveștile cerului, poveștile pământului. Raportul de juxtapunere, el însuși semnificant la nivelul întregului, relevă coincidența curgerii, receptarea simultană, răsfrângerea în universul interior.

Poet și prozator, deopotrivă, Ștefan Mitroi lasă permanent impresia că vorbește din pragul fiin­ței, că sufletul său inaugurează forma care să(-i) cuprindă și sufletul și spiritul. Spațiul cuprins de imaginație, spune Gaston Bachelard, „nu poate rămâne spațiu indiferent, livrat măsurării și reflexiei geometrului. El este trăit. Și este trăit nu în pozitivitatea sa, ci cu toată părtinirea imaginației. Mai precis spus, acest spațiu atrage aproape întotdeauna”. Un astfel de spațiu devine matricea stilistică a lui Ștefan Mitroi.

Absența cvasitotală a epicului ar duce aceste povești în zona absolută a poemului. Există, însă, o poveste, o istorie reluată mereu din unghiuri diferite, văzută panoramic sau în detalii, prin apropieri și aproprieri, în prim-planuri semnificative. Este istoria personală care devine mitologie. Este mitul lui Ștefan Mitroi.

Fiind o mitologie, spațiul și timpul au valențe proprii. Spațiul mitizat este locul unei fabuloase existențe, în care cerul și pământul, în armonie, comunică omului însetat de cunoaștere și iubire propriile povești. Cu sufletul aburit de emoție, Ștefan Mitroi, instrumentul prin care comunică divinitatea, răspândindu-și adevărurile, le culege în cuvinte înrourate, vii, tulburătoare, în metafore care plasticizează formele realului, dar le și revelează misterele, tainele. Răsucirile de sens, translările, trecerile inedite de la denotație la conotație încarcă aceste povești de roade, în semne și imagini, purtătoare de semnificat și semnificant, într-o reflectare personală cu răsfrângeri, inconfundabil, amprentate stilistic.

În ceea ce privește timpul, Ștefan Mitroi se dezinteresează aproape total de cronologie, iese din timpul istoric pentru a-și crea propria dimensiune temporală în care obiectivitatea este doar un pretext pentru construcția subiectivă. Ivirea în lume este așezată sub semnul acestui timp mitizat de care, grație creativității, dispune ca un demiurg: „Cu o zi înainte de a mă naște, am visat-o pe mama”. Exercitarea liberului arbitru este apriorică, așadar, relevată și revelată în alegerea părinților, a mamei, în primul rând, care devine arhetipul Mamei, Eine Urmütter, ca și în alegerea locului și a vremii. În acel moment originar, al ființei care trebuie să-și cucerească și viața și destinul, cerul și pământul se unesc. Orice om care se naște este o zeitate. Mama însăși are forțe demiurgice, urieșești, care-i permit, ca unei zeițe, să iasă din limitările temporale și să se eternizeze: „...De dragul faptului c-o să mă naști tu, aștept cu atâta nerăbdare să-mi încep viața! Venise noaptea. Mama a rupt un coltuc de lună, pe care l-a înmuiat în Calea Laptelui, ce trecea pe alături, potolindu-și foamea”.

Dorul, acest sentiment, prin ex­celență, românesc, se încarcă nu doar de semnificații existențiale, dar de ecourile unor amintiri ale unui timp pierdut, recuperat prin memorie voluntară, topit în emo­ți­i­le eului, pentru a deveni, prin creație, timp regăsit.

Oamenii, obiectele, copacii și frunzele își găsesc locul lor în mitologia scriitorului, având aura iubirii creatoare de mit, generatoare de povești - ale cerului, ale pământului, căci suntem ființe duale, lut și duh.

Există un alt scriitor contemporan care să-și iubească mai mult lumea din care provine? Astăzi, când este corect politic doar să denigrezi și mitologia și istoria lumii din care vii, Ștefan Mitroi se îndă­rătnicește să creadă în aurorele acelei lumi de altădată care supra­viețuiește în inima sa. Din acest loc, al inimii, continuă să scrie scrisori către Dumnezeu, scrisori ale iubirii, o iubire atât de mare încât poate anula orice manifestare a urii.

Scrisorile de dragoste ale lui Ștefan Mitroi sunt adevărate mărturisiri de credință literară, echivalente ale acelui i-am iubit mai mult decât m-au urât ei: „Dragostea este meseria aceea a inimii care te face să devii nemuritor chiar în timp ce înveți să mori. Eu când sunt îndrăgostit, și nu e zi în care să nu fiu, obișnuiesc să trimit scrisori. Scrisori de dragoste, firește, pe care am început să le scriu încă înainte de a merge la școală. Adică înainte de a ști să citesc și să scriu!” Cu iubirea te naști, e un dar al lui Dumnezeu, pe care scriitorul îl transformă în har. Creația înseamnă/este iubire. Iar Ștefan Mitroi a înțeles aceasta: „...cel mai des am trecut, de când am venit pe lume, prin dreptul oamenilor. Lor le-am trimis cele mai multe scrisori. Munți de dragoste, pot să spun. Și, cu toate c-am trecut de amiaza vieții, sunt abia la început. Mai am destule să le scriu. Așteaptă mii și mii de scrisori la rând!”

Om al timpului său, Ștefan Mitroi nu poate ignora valorile care i-au plămădit sufletul, personalitatea. Acordarea dimensiunilor temporale, aducerea trecutului în prezentul trecutului, face ca opera sa să deschidă canale de comunicare infinite și să se adreseze, deo­potrivă, omului de azi și celui din viitor.