„Datoria noastră este să le netezim drumul pentru adaptare şi integrare“

Când auzim în jurul nostru de copii cu deficienţe, gândul nostru se direcţionează automat spre necesitatea de a ajuta cu bani, din puţinul nostru, pentru operaţii sau alte lucruri. Însă, aceşti copilaşi speciali nu au nevoie de banii noştri, ci de atenţia, timpul şi dragostea noastră. Părinţii care au copii cu astfel de probleme nu de puţine ori se marginalizează, nu ies în faţă, îşi pierd curajul şi îi ascund de ochii lumii. Să încercăm, cât ne stă în putinţă, să venim în întâmpinarea lor. Aceasta a fost şi ideea pe care a lansat-o un preot vizitator: aceea de a-i aduce pe enoriaşi în vizită la un astfel de centru.

 

Sâmbătă, 9 noiembrie 2013, în cadrul Zilelor Pro Vita, a fost organizată Ziua Porţilor Deschise la două instituţii cu renume în lucrul cu copiii cu deficienţe: Centrul de zi „Stejarul“ şi Colegiul Tehnic „Ion Holban“, centre partenere în acţiunile Pro Vita Iaşi. Cei interesaţi i-au putut vizita şi observa astfel pe copii la activităţile lor, în săli de tratament şi recuperare sau în ateliere de lucru, aflând astfel şi cum sunt primiţi, ajutaţi şi educaţi copilaşii cu deficienţe. 

La Centrul de zi „Stejarul“, destinat recuperării copiilor cu dizabilităţi severe, se încearcă găsirea de soluţii pentru fiecare beneficiar. Aici, 27 de copii, dintre care 12 cu autism, frecventează, începând cu vârsta de 7 ani şi până la 18 ani, activităţile şi programul centrului. Cei care se îngrijesc de ei sunt oameni foarte bine pregătiţi.

 

Mai există şi cazuri în care părinţii continuă şi acasă efortul pe care îl fac specialiştii din centru. „Părinţii acestora sunt nişte eroi pentru noi. Ei nu şi-au abandonat copiii şi îi iubesc. Şi sunt familii cu doi-trei astfel de copii. Fiecare are o poveste impresionantă, un roman. Să vă povestească ei ce trăiesc zi de zi“, mărturiseşte o angajată a centrului. 

Camerele colorate şi frumos decorate te invită înăuntru. Deşi se trezesc în fiecare zi cu durerea fizică, aceşti copii nu ştiu ce este ura şi sunt fericiţi. Un copil cu deficienţe, cum îl numeşte societatea, poate să ofere mai multă bucurie celorlalţi, prin felul lui de a fi, decât unul sănătos. Acest lucru îl spun şi cei care se ocupă de ei.

Cât despre copiii din mediul rural care au cerinţe speciale există centre în Iaşi unde ei vin două-trei zile pe săptămână sau o dată pe săptămână, acolo unde se face recuperare în regim ambulatoriu. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi are şi o echipă mobilă care face terapie la domiciliu. E insuficientă însă pentru întreg teritoriul arondat. 

 

La nivelul judeţului Iaşi sunt aproximativ 3.400 de copii încadraţi în grad de handicap. O parte dintre ei frecventează şcolile cu învăţământ special şi beneficiază de terapie, 600 dintre ei sunt în centre de plasament, o parte au boli somatice care nu au nevoie de o terapie în sine, ci mai mult de tratament farmacologic.

 

„În mediul rural există şi problema aceasta din partea părinţilor, cu privire la copil: aşa l-a lăsat Dumnezeu, aşa îl las. Mi-a fost foarte greu să-i conving că are importanţă dacă propriul copil stă întins în pat şi vede numai tavanul sau dacă e într-un scaun cu rotile şi îl pot lua cu ei la câmp, să vadă şi el ce e în jur. Astfel, nu mai este la fel de agitat şi tot familiei îi este uşor“, apreciază Mihaela Zaharia, şef al Serviciului de Evaluare Complexă a Copilului (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi). Ea mai apreciază că în legislaţia din domeniu se pune foarte mult accent pe servicii. Dar nu este prevăzută în legislaţie pârghia economică prin care poţi da bani pentru aceste servicii. „Totuşi, să comunici cu el, să-l mângâi, să-i dai atenţie şi să-l iubeşti, asta nu ţine de bani“, spune o vizitatoare. 

La Colegiul Tehnic „Ion Holban“ din Iaşi, care anul acesta împlineşte patru decenii de la înfiinţare, vizitatorii au fost întâmpinaţi de Gabriela Vrabie, care lucrează de 28 de ani cu elevii cu dizabilităţi. În prezent este director adjunct al acestei instituţii şi profesor psihopedagog. Ea a explicat că acest colegiu găzduieşte elevi cu dizabilităţi locomotorii şi asociate, fiind totodată singura instituţie din ţară care are învăţământ integrat, şi anume elevi din şcoală publică la un loc cu elevi din învăţământul special. Copiii vin aici începând cu clasa pregătitoare şi pot rămâne până la clasa a XII-a, beneficiind, după caz, şi de învăţământ postliceal. Dacă de la clasa pregătitoare până la clasa a VIII-a este învăţământ special, respectând programa şcolilor de masă, începând cu clasa a IX-a, elevii pot învăţa următoarele meserii: tehnician în gastronomie (bucătar, cofetar, patiser), tehnician în industria textilă şi pielărie (croitor), şi tehnician în estetică (coafură, frizerie, manichiură, cosmetică). 

 

O parte din elevi locuiesc în Centrul de plasament „Ion Holban“, aflat în curtea aceleaşi instituţii, deoarece nu au părinţi. Alţii stau în centru doar în perioada şcolarizării, iar în centrul de zi, elevii vin dimineaţa şi pleacă seara.

 

„Dintre cei care au terminat aici, mare parte dintre ei sunt angajaţi. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei pleacă în străinătate, fiindcă au părinţii acolo. Avem foarte mulţi copii care şi-au deschis deja propria afacere în afară, şi-au găsit drumul în viaţă, s-au descurcat“, afirmă Gabriela Vrabie, directorul adjunct al instituţiei.

Potrivit Gabrielei Vrabie, copiii aceştia te trezesc şi au o atenţie extraordinară. Dumnezeu a luat cu o mână şi a dat cu zece, pentru că ei au nişte capacităţi senzoriale speciale. Ceea ce este important e să i le cauţi şi să-i determini şi pe ei să şi le găsească şi să se folosească de ele. Unii sunt talentaţi la desen, alţii au o capacitate extraordinară de a memora, alţii au un talent special de a vorbi sau a cânta. 

 

„Astăzi, unii copii sunt frustraţi că tata nu le-a luat poşeta sau iPhone-ul de culoarea maşinii. Le-am spus colegilor mei consilieri de la celelalte şcoli din Iaşi care se confruntă cu astfel de cazuri să-i aducă pe aceşti copii aici. Au venit, i-am adus în sala de festivităţi pe toţi, şi pe ai noştri în căruţuri. I-au văzut cum se deplasează din cămin până în şcoală. Ştiţi cum au rămas? În primul rând, nu mai comentau (înainte - gălăgie, exuberanţă, ce, ne aduce pe noi la handicapaţi?), au început să se schimbe la faţă, nu mai vorbeau, şi-au închis iPhone-urile, s-au împrietenit, s-au pupat. La final, vine la mine un tip foarte bine îmbrăcat şi-mi spune: Ştiţi, doamnă, cred că o să mă înţeleg mai bine cu părinţii mei şi n-am să le mai cer prea multe./ Dar ce le cereai părinţilor tăi?/ Aaa, tot felul de lucruri care nici măcar nu îmi trebuiau. Vă mărturisesc că am fost atât de mulţumită. Cred că şi părinţii ar trebui să vină. Copiii de aici nu sunt stânjeniţi deloc de astfel de vizite; din contră, se simt atât de bine când vine cineva să-i vadă, au nevoie de socializare, zâmbesc, vorbesc“, spune  Gabriela Vrabie.  

Între ei, aceşti copii se simt foarte bine, se respectă, se susţin, se încurajează. Dar în momentul în care ies de pe poarta şcolii, întâmpină destul de multe dificultăţi, prima dintre ele fiind etichetarea care, chiar dacă nu li se spune, prin limbaj nonverbal o simt, pentru că aceşti copii, chiar dacă au o dizabilitate, au o inteligenţă emoţională mult mai ridicată decât a noastră. 

 

„Ei te simt şi fără să le vorbeşti, ei te simt doar după cum îi priveşti şi după cum îi abordezi. Aceşti copii au fost aduşi ca să trezească ceva în noi, ceilalţi, şi vin ca o lecţie de trezire pentru cei care vor să vadă, ca să-ţi dai seama că există oameni care nu au chiar tot ce le trebuie, dar se adaptează mult mai uşor decât noi nevoilor vieţii. Au o sumedenie de talente, sunt înţelegători, sunt spirituali şi inteligenţi. Datoria noastră este să-i călăuzim, să-i înţelegem, să-i acceptăm şi să le netezim drumul pentru adaptare şi integrare, să-şi trăiască astfel viaţa mai uşor. De ce sunt aceşti copii aşa? Este doar părerea mea şi mi-o asum: e vorba de preţul pe care îl plătim pentru tehnologizarea prost înţeleasă, adică ce primim şi nu ştim să gestionăm. Poate fi şi alimentaţia, dar mai ales îndepărtarea de credinţă, care cred că este cauza esenţială“, a concluzionat Gabriela Vrabie, director adjunct al Colegiului Tehnic „Ion Holban“ din Iaşi. 

Când auzim în jurul nostru de copii cu deficienţe, gândul nostru se direcţionează automat spre necesitatea de a ajuta cu bani, din puţinul nostru, pentru operaţii sau alte lucruri. Însă, aceşti copilaşi speciali nu au nevoie de banii noştri, ci de atenţia, timpul şi dragostea noastră. Părinţii care au copii cu astfel de probleme nu de puţine ori se marginalizează, nu ies în faţă, îşi pierd curajul şi îi ascund de ochii lumii. Să încercăm, cât ne stă în putinţă, să venim în întâmpinarea lor. Aceasta a fost şi ideea pe care a lansat-o un preot vizitator: aceea de a-i aduce pe enoriaşi în vizită la un astfel de centru. 

 

În România sunt peste 60 de mii de copii cu dizabilităţi. De cunoaşteţi astfel de cazuri, mai ales în mediul rural, e important să sesizaţi instituţiilor abilitate. Cei care ajung în centre, pe care le poţi găsi la o simplă căutare pe internet, sunt un caz fericit şi sunt totuşi mai aproape de noi. Să avem curajul şi curiozitatea să mergem să-i vedem măcar. Iar mai apoi, de avem inimă bună, zâmbetele şi seninătatea lor ne vor îndemna să facem şi mai mult. O strângere în braţe le este de ajuns. Deşi nu au dezvoltate anumite capacităţi, aceşti copii au un suflet minunat, au multă voinţă, sunt ambiţioşi, sunt impresionanţi. Câtă determinare au şi ce eforturi depun pentru a desfăşura activităţile pe care le facem şi noi! Nimeni nu doreşte acest lucru, dar trebuie să ne gândim că tuturor ni se poate întâmpla să ajungem la un moment dat într-un scaun cu rotile. Fiecare ar putea să fie oricând în locul celuilalt. De aceea, să avem puterea şi înţelepciunea să observăm partea bună şi acolo unde aparent nu se vede. (Maria Burlă)