Datoria noastră faţă de cei ce se pregătesc să ia calea veşniciei
Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu „sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace...“. Mărturisirea păcatelor aduce celui aflat pe moarte iertarea, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii, iar Sfânta Împărtăşanie se constituie în merindea cea mai scumpă pe care omul o ia cu sine pe drumul lung al veşniciei. „Datoria de căpătâi a rudelor celui ce este pe moarte este de a vorbi cu cel muribund şi a-l convinge să accepte să se spovedească curat şi să primească Sfânta Împărtăşanie, nădăjduind în Dumnezeu. Rudele sunt cele care trebuie să anunţe preotul, înainte de a fi prea târziu, cât omul este în deplinătatea puterilor fizice şi psihice“, spune pr. Constantin Macuc, protoiereul Protopopiatului Săveni.
Părinte protopop, care este datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii faţă de cei ce sunt în pragul de a-şi da sufletul?
Datoria de căpătâi a rudelor celui ce este pe moarte este de a vorbi cu cel muribund şi a-l convinge să accepte să se spovedească curat şi să primească Sfânta Împărtăşanie, nădăjduind din tot sufletul în Dumnezeu. Rudele sunt cele care trebuie să anunţe preotul, înainte de a fi prea târziu, cât omul este în deplinătatea puterilor fizice şi psihice.
Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin?
Adevăratul creştin ştie că Hristos Dumnezeu este Viaţă, aşa că după moarte se duce cu sufletul la Dumnezeu. De aceea, grija lui trebuie să fie de a ajunge în faţa Dreptului Judecător cât mai pregătit: împăcat cu Dumnezeu, prin spovedanie sinceră şi curată şi Sfânta Împărtăşanie, împăcat cu toţi semenii săi, având pregătit bagajul de fapte bune, cu rugăciune continuă şi nădejde tare în bunătatea lui Dumnezeu că se va mântui.
De ce sunt atât de necesare spovedania şi împărtăşania în pragul morţii?
Spovedania este baia sufletului. Duhul Sfânt ne arde păcatele mărturisite şi ne umple de sfinţenie, făcându-ne vrednici să stăm lângă Dumnezeu. Iar Sfânta Împărtăşanie este unirea cu Hristos spre viaţă veşnică, după cuvintele Lui, că „cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică“. Primirea acestor două sfinte taine înseamnă viaţa sufletului; diavolul nu mai are nici un drept asupra acelui om.
„Practica de a pune diferite lucruri în sicriu nu se justifică“
De ce se pune lumânare aprinsă în mâinile celui ce pleacă în lumea veşniciei? Cât de important este acest gest?
Sfânta Scriptură mărturiseşte prin gura Sfântului Ioan Evanghelistul că în El (Hristos) era Viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Deci lumina acestei vieţi o avem prin Fiul lui Dumnezeu. La El mergem şi după moarte şi, crezând în El, nădăjduim să avem viaţă şi după această trecere. Deci ţinem în mână lumina, încredinţaţi fiind că şi dincolo nu vom fi în întuneric sau desfiinţare. Acest gest este o mărturisire simbolică a credinţei în nemurire.
De ce se trag clopotele bisericii când pleacă cineva din lumea aceasta?
Clopotele bisericii vestesc pe toţi enoriaşii parohiei că unul dintre ei a plecat la cele veşnice. Bătăile tânguioase aduc un ultim omagiu celui ce a murit, îndemnându-i pe toţi să se roage pentru mântuirea lui.
De ce se spală trupul mortului şi e îmbrăcat cu haine curate? Contează în vreun fel pentru acel suflet ca hainele să fie noi, scumpe?
Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa Botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii, şi este îmbrăcat apoi cu haine noi şi curate (închipuind veşmântul cel nou al nestricăciunii, cu care vom învia la ziua Judecăţii). În Biserica noastră, ca atare nici la înmormântare, nu sunt importante hainele luxoase, ci decenţa şi bunăcuviinţa. Este bine, da, ca hainele să fie curate, însă adevăratul veşmânt cu care ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu sunt faptele bune ale sufletului.
Unii oameni pun în sicriu diferite obiecte care i-au slujit celui decedat sau de care se crede că va avea nevoie pe lumea cealaltă. E aceasta o practică corectă?
Practica de a pune diferite lucruri în sicriu nu se justifică; nu poate fi decât o superstiţie, venind din credinţele păgâne. Ştim că trupul, prin rânduiala lui Dumnezeu, după moarte nici nu mai lucrează, nici nu mai mănâncă. Banii sau celelalte obiecte sunt mai de folos dacă sunt împărţite la săraci, făcându-i răposatului comoară în cer.
Pentru ce preotul varsă cenuşa din cădelniţă, untdelemn şi vin peste trupul răposatului?
Se vărsă cenuşă pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că „pământ şi cenuşă suntem“ (Fc. 18, 27; Iov 30, 19; Ecc. 12, 7). Apoi, această cenuşă, fiind binecuvântată şi sfinţită cu semnul crucii, prin tămâie, îi pune simbolic pe morţi sub scutul lui Hristos până la înviere.
Despre cei ce aleg să-şi dea trupurile la crematoriu sau să fie îngropaţi în cavouri
Untdelemnul este semnul şi pecetea lui Hristos, ca şi untdelemnul de la Botez. „Atunci, (la Botez), ungerea cu untdelemn îl chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum însă untdelemnul cel vărsat înseamnă că cel adormit a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit. Iar vinul, în unele părţi amestecat cu untdelemn, iar în altele înlocuit cu agheazmă, se toarnă cruciş peste trupul răposatului. Vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă, care curge prin mădularele trupului omenesc şi-l însufleţeşte. Turnarea lui peste trupul mortului este deci preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viaţa cea veşnică, pe care o nădăjduim.
De ce, la coborârea sicriului în groapă, preotul aruncă peste el prima lopată de ţărână, în semnul Sfintei Cruci? Trebuie să facă acest gest şi cei apropiaţi/prezenţi?
Întâi pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“ (Fac. 3, 19). Al doilea, pentru a mângâia pe cei rămăşi în viaţă că, şi în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea şi ocrotirea lui Dumnezeu, deoarece, precum zice psalmistul: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa“ (Ps. 23, 1). Sau, precum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim; deci, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem“ (Rom. 14, 8).
Cum să înţelegem alegerea celor care îşi dau trupurile să fie arse? Aceşti oameni vor primi iertare de la Dumnezeu?
Cei care aleg să-şi ardă trupurile se opun practicii Bisericii dintotdeauna, dar şi credinţei în învierea morţilor (deci şi a trupurilor). Fie că o fac din necredinţă sau din alte motive, păcătuiesc împotriva cuvântului lui Dumnezeu. După cum bine ştim, după hotărârile Sfântului Sinod, nu avem voie să ne rugăm pentru ei. Dacă vor primi sau nu iertare, singur Dumnezeu va judeca pentru fiecare caz în parte. Judecata şi răsplata sunt apanajul Lui.
Dar despre cei care aleg să fie îngropaţi în cavouri ce ne puteţi spune?
Un cavou costă mulţi bani şi este expresia bunăstării materiale şi a mândriei celui ce este îngropat acolo. Desigur că poate fi şi dovada dragostei şi a respectului pe care cei rămăşi îl poartă celui răposat, dar consider că este mult mai folositor pentru suflet să dăruim o sumă însemnată de bani ca milostenie, ştiind că trupul nu mai contează până în ziua învierii, indiferent că are la căpătâi o cruce simplă de lemn sau câteva tone pompoase de beton, marmură şi fier.