„Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”
Înălțarea Domnului la cer este sărbătoarea care încheie perioada pascală începută la Înviere și prefigurează următorul mare eveniment, Pogorârea Duhului Sfânt - Cincizecimea. Deoarece ziua ei de prăznuire cade întotdeauna în mijlocul săptămânii, prin aceasta, neprimind aura doxologică a unei sărbători duminicale, Înălțarea Domnului nu are locul binemeritat în conștiința cinstitoare a credincioșilor. Asta și deoarece peste 10 zile Biserica slăvește prin slujbe și rugăciuni speciale Pogorârea Duhului Sfânt.
În narativul biblic, Înălțarea Domnului are un rol special fiind văzută ca o desăvârșire a Învierii. Domnul Hristos înviat spune Mariei Magdalena: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20, 17). Aceste cuvinte arată două lucruri, că trupul înduhovnicit al lui Hristos era într-o etapă intermediară, iar că Înălțarea este evenimentul prin care trupul Domnului se împărtășește deplin de slava și puterea dumnezeiască.
Înălţarea Domnului este relatată de două ori de Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul 24 al Evangheliei sale şi în capitolul 1 al cărţii Faptele Apostolilor. Cu toate că Sfântul Luca se referă la acelaşi eveniment, în cele două naraţiuni face anumite diferenţe care exprimă propria interpretare teologică a acestui act mântuitor. În capitolul 24 al Evangheliei, Sfântul Luca pune, din punct de vedere cronologic, Înălţarea Domnului la sfârşitul zilei Învierii, al primei zile a Paştilor. Evanghelistul spune că Domnul Iisus înviat S-a arătat în mijlocul ucenicilor Săi, i-a încredinţat de Învierea Sa, înlăturându-le orice urmă de îndoială: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am…”. Apoi, Domnul i-a dus afară pe ucenici spre Betania şi, „ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.
Tot Evanghelistul Luca scrie în capitolul 1, din cartea Faptele Apostolilor, că Mântuitorul „S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”. În această ultimă relatare avem exprimată învăţătura adoptată şi mărturisită de Biserică. Înălţarea Domnului a avut loc la patruzeci de zile după Paşti, când Domnul, prin repetate arătări, i-a încredinţat pe Apostoli de realitatea Învierii. Această diferență dintre cele două informații arată două poziționări teologice ale Sfântului Apostol Luca.
În Evanghelia sa, Sfântul Luca leagă foarte mult Învierea de Înălţare, le apropie până acolo încât le aşază în aceeaşi zi, pentru că Învierea din morți are în sine întregul conținut al Înălțării Domnului la cer. Pentru Sfântul Luca, Înălţarea, adică întoarcerea Fiului în sânurile Tatălui cu firea umană asumată, trecută prin moarte şi înviere, îndumnezeită prin harul dumnezeiesc, a avut loc în acelaşi timp cu Învierea din morţi, când trupul transfigurat de puterea Duhului Sfânt a trecut la o nouă condiţie eshatologică, plin fiind de slava dumnezeirii. Conform acestei interpretări teologice, Sfântul Luca aşază în Evanghelia sa Învierea şi Înălţarea în aceeaşi zi.
În cartea Faptele Apostolilor, Luca spune că Domnul S-a înălţat la cer după patruzeci de zile, pentru că insistă asupra procesului de formare a ucenicilor ca martori ai Învierii şi propovăduitori ai ei în lume, funcţie care, călăuzită de lucrarea Duhului Sfânt, va duce la răspândirea Bisericii. Perioada de patruzeci de zile când Domnul înviat S-a arătat a condus la transformarea lăuntrică a Apostolilor pentru a fi mărturisitori direcţi ai Mântuitorului Iisus Hristos şi ai Învierii Sale. Nu înseamnă că Apostolii şi Ucenicii au căpătat o cunoaştere informativă despre Înviere, ci, în mod deplin şi direct, au făcut experienţa Învierii Domnului prin întâlnirile cu Iisus Hristos înviat. Mărturia Apostolilor despre Domnul Hristos înviat a devenit temelie a Bisericii.
Prin urmare, cele patruzeci de zile de la Înviere până la Înălțare sunt perioada pregătirii noastre, a transformării lăuntrice, spre a fi capabili să primim cu adevărat în mod duhovnicesc Învierea Domnului. Cele patruzeci de zile sunt și un simbol al perioadei istorice pe care Biserica o străbate până la cea de a doua Venire a Domnului, precum ne învață îngerul de la Înălțare: „Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1, 11).
Înălțarea este legată și de cuvintele tainice ale Domnului Iisus Hristos rostite de după Înviere: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18). Acestea arată că firea umană a lui Hristos primește putere asupra întregii creații, prerogativ ce aparține dumnezeirii. De asemenea, ni se arată că harul de care se împărtășește omul trece prin firea umană a lui Hristos și este nedespărțit de aceasta. Trupul lui Hristos înviat și înălțat devine un punct de iradiere a harului și slavei dumnezeiești, iar la noi acest har ajunge cu pecetea Dumnezeu-Omului. Această realitate aruncă o lumină deosebită asupra întregii noastre existențe. Nu suntem singuri în drumul nostru către Dumnezeu, ba mai mult, suntem ajutați de Dumnezeu-Omul pentru că harul pe care îl primim nu este ceva străin de noi, nu este ceva care să ne înfricoșeze sau să ne copleșească. El poartă pecetea firii umane îndumnezeite a lui Hristos, el trece prin trupul înviat și înălțat al Domnului. El izvorăște din Cineva care este în același timp Dumnezeu și Om. Acest adevăr este într-adevăr foarte consolator pentru om, dar în același timp este și înfricoșător pentru că el cheamă la responsabilitate.
Înălțarea Domnului și Parusia sunt înveșmântate în autoritatea și slava Domnului Hristos. Acestea trimit la judecata universală care va avea loc la Parusie. Icoana lui Hristos înălțat la ceruri este identică cu icoana lui Hristos Cel care va veni să judece lumea: pe norii cerului, cu slavă și putere multă, înconjurat de sfinții îngeri. Conținutul acestei judecăți este legat de umanitatea lui Hristos, este o punere în act a cuvintelor „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”. Sfântul Cuvios Sofronie Saharov spune aceste cuvinte despre judecată: „Tatăl… toată judecata a dat-o Fiului, pentru că El este Fiul Omului. Dar în ce constă această judecată? În aceea că El a arătat faptul că omului îi stă în putere să păzească porunca Tatălui în orice fel de situaţii s-ar afla în lumea aceasta. Nu avem nici o îndreptăţire să facem trimitere la neputinţa noastră «omenească». Asemenea Lui, cei care L-au urmat pe Hristos, în timpul vieţii Sale pământeşti, au primit dreptul de a judeca, împreună cu El, lumea: «Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?» (I Cor. 6, 2). Apostolul Petru I-a spus Domnului: «Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Ce, oare, va fi nouă?» Iar Iisus le-a zis: «Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la învierea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel»” (Matei 19, 27-28).