De ce nu mai e posibilă generaţia '27?
Generaţia '27, având acest nume după un eseu al lui Mircea Eliade inclus în volumul „Itinerariu spiritual“, reprezintă marele vârf al intervalului interbelic. Nu mai spunem că atunci România Mare a cunoscut cea mai fastă perioadă din istoria ei, iar din punct de vedere cultural realizările de atunci nu au asemănare. Generaţia '27 este nu doar un vârf, ci şi un reper pentru tot ce va mai fi de acum încolo România.
În acea perioadă s-au făcut cunoscute nume precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vasile Lovinescu, alţii şi alţii care împânzeau cu scrisul lor febril paginile gazetelor. Erau tineri, curajoşi, entuziaşti şi naivi. Credeau că tot ce zboară se mănâncă şi în fond aşa este cel mai frumos. Generaţia '27 se caracterizează nu atât prin sete de cunoaştere, cât prin sete de trăire. Trăire în planul ideilor, al sacrificiului intelectual, al jertfei pe un altar celest al abstracţiunilor. Generaţia '27 nu este însă neapărat generaţia oamenilor de dreapta. În egală măsură s-au făcut atunci remarcaţi şi oameni care slujeau stânga. Au fost Zaharia Stancu şi N. D. Cocea, au fost gazetari care nu doreau înregimentarea ţării şi visau o libertate utopică. Faptul că de acea libertate s-a ales praful fiind sugrumată de o dictatură în numele căreia cei care scriau credeau că o apără este o altă şi tristă poveste. Dar generaţia lui Mircea Eliade, grupată în jurul revistei „Criterion“, s-a făcut remarcată printr-un excepţional hybris. Era un orgoliu colosal, dar de bună calitate. Se luau la trântă cu tot ceea până atunci primiseră de la înaintaşii lor. Era obsesia faptului că dacă nu ei erau artizanii Mari Uniri atunci să fie „măcar“ realizatorii Marii Transfigurări. Nu în zadar o carte celebră a lui Cioran se intitulează „Schimbarea la faţă a României“, carte mai târziu renegată de autor, dar care la momentul respectiv şi-a jucat rolul.
Generaţia '27 a crezut în ceva mai presus de limitele ei biologice şi culturale şi prin aceasta se dovedeşte unică. De aceea am şi pus întrebarea în titlu, de ce nu mai e posibilă o asemenea generaţie? Nu mai este posibilă fiindcă noi, precum în versul eminescian din „Epigonii“, nu mai facem nimic din ceea ce predecesorii noştri au realizat prin exemplar elan. Lucrăm individual şi nicidecum comunitar. Chiar şi cei care sunt animaţi de aceleaşi idei stau izolaţi şi visează din carapacea lor un iluzoriu triumf. Dar adevărata glorie nu este câştigată de unul singur, ci împreună cu ceilalţi. Indiferent de prestigiul personalităţilor care formează generaţia '27, aceştia nu mizau pe cont propriu. Se lansau fiecare cu cărţile lui, dar vedeau în cărţile lor acea fericită comunitate care putea în cele din urmă - vorbă mare! - salva ţara. Când Mircea Eliade scria în „Vremea“, nu făcea aceasta obsedat neapărat de sine. Nu era vorba de un eu gonflat, ci de o maximă devoţiune pentru toţi cei care gândeau ca el şi aveau nevoie de scrisul lui. Până şi Cioran cel singuratic, în primele sale cărţi, făcea un efort sublim de uniune cu suflarea din jur. „Pe culmile disperării“ nu exprimă o disperare personală, ci dăruirea disperării celorlaţi care, la fel de disperaţi, aveau nevoie de o asemenea terapie prin împărtăşire. Ceea ce acum este imposibil. Drama acestui timp este aceea a comunicării. Oamenii de cultură se închid în ei înşişi şi jubilează în faţa eşecului celuilalt. Nu mai este vorba de o nefericire comunitară, ci de o încrâncenare individuală şi, până la urmă, fără speranţă. Nu mai este posibilă o nouă generaţie '27, fiindcă suntem atomizaţi, atomi într-un carnaval al deriziunii. Pitici care ne credem zei într-un ibric pretins ocean, ne bălăcim cu impresia că zburăm. Generaţia '27 este un reper interbelic şi, chiar dacă în interbelic s-au copt unele seminţe ale răului, măcar să facem distincţia între ce a fost frumos şi ce s-a transformat într-un episod tragic al istoriei. (Dan Stanca)