De ce plânge bebeluşul

În numărul de astăzi vom prezenta pe larg o serie de sfaturi utile pentru părinţii care descoperă etapele de dezvoltare prin care trece bebeluşul. Astfel, părinţii trebuie să fie foarte atenţi în perioada în care începe educaţia sfincteriană a copilului, dar şi în perioadele în care acesta se manifestă intens prin plâns, semn că anumite lucruri nu îi „convin“.

n Educaţia sfincteriană, statul la oliţă a copilului începe în jurul vârstei de 6-9 luni, vârstă la care copilul este capabil să stea în şezut. Majoritatea copiilor îşi controlează defecaţia la vârsta de 2 ani. n Enurezisul sau emisiunea involuntară a scaunelor, la o vârstă la care copilul ar trebui să-şi controleze acest mecanism, este mai puţin frecventă şi atunci când apare la un copil mai mare constituie o tulburare şi trebuie consultat medicul. Emisia involuntară a urinei este numită enurezis şi este destul de frecventă la copil. Până la vârsta de 4-5 ani se dezvoltă foarte bine simţul de curăţenie. Enurezisul diurn este rar, iar prezenţa lui reprezintă un semnal de alarmă pentru eventuale leziuni organice. Enurezisul nocturn poate să apară în caz de supraprotecţie maternă sau de abandon afectiv. n Starea de nelinişte şi plânsul provocat de foame sau ceva neplăcut (copilul este ud, murdar, înfăşat prea strâns, îi este prea cald sau prea frig, camere neaerisite sau zgomot prea puternic) cedează rapid la înlăturarea cauzelor. O stare de agitaţie şi plânsul apar în mod constant când copilul este obişnuit să fie ţinut în braţe şi este lăsat în pătuţul lui. n O altă cauză frecventă a agitaţiei copilului o constituie colicele abdominale, care apar în primele 3-4 luni de viaţă, în procent mai mare la sugarii alimentaţi natural. n Când plânsul este prelungit, strident sau scâncit poate fi un semn de boală. În jurul vârstei de doi ani, numită aşa-zisă „vârstă de opoziţie“, pot să apară manifestări de mânie. Părinţii acestor copii nu înţeleg de multe ori această stare şi recurg la măsuri de combatere, care, în loc să calmeze copiii, accentuează şi mai mult agitaţia. În această situaţie, este bine ca părinţii să intervină atunci când copiii riscă să provoace un incident pentru ei sau pentru cei din jur. Măsurile luate trebuie să fie echilibrate, pentru a nu crea senzaţia de indiferenţă afectivă, inhibare, deoarece aceşti copii vor fi mai puţin pregătiţi să înfrunte ostilităţile din cadrul vieţii reale a societăţii. n Odată cu creşterea numărului membrilor familiei, cu venirea pe lume a copiilor, poate să apară gelozia, care, dacă se accentuează, trebuie să se cerceteze cu atenţie depistarea unor vicii în relaţia dintre părinţi şi cei mici. În această situaţie, măsura cea mai eficientă şi cel mai simplu de luat este de a acorda suficient timp şi atenţie fiecărui copil în parte.