De la „Adio, Europa“ la „Adio, tovarăşi“

La începutul anilor '90 piaţa românească de carte era cucerită de apariţia unui roman voluminos, despre care cu maximă îndreptăţire puteam spune că este literatură de sertar. Romanul se cheamă "Adio, Europa" şi autor era prea puţin cunoscutul pe atunci Ion Dezderiu Sîrbu.

Ion D. Sîrbu, ca şi Steinhardt şi Arsenie Boca, a murit chiar în 1989. El nu a mai apucat schimbarea, dar nici nu ştim cum ar fi reacţionat dacă ar mai fi trăit. Eu unul îl vedeam înscris cu toate energiile în Alianţa Civică, hotărât să facă ceva pentru ţara oropsită. Romanul său epocal a fost redactat în anii '80, într-o perioadă asfixiantă, fără ieşire. Pentru el, un obscur secretar literar la teatrul din Craiova, conştient de toate abuzurile care se făceau, de lipsa libertăţii de expresie, de poltronieriile la care se dedau confraţii săi, scrierea romanului a funcţionat ca o supapă pentru a-şi curăţa sufletul de toată mânia şi otrava. Mulţumirea mare ar fi fost să prindă decembrie 1989. Destinul însă nu l-a cruţat. "Adio Europa" este o carte care, scrisă într-o limbă de circulaţie, ar fi propulsat literatura română pe orbita circuitelor internaţionale. Aşa a rămas o bucurie doar pe plan local. Ironia face ca în această toamnă televiziunea publică să preia un serial rusesc al cărui titlu trimite aproape fără voia noastră gândul spre I. D. Sîrbu. Serialul se cheamă "Adio, tovarăşi", regizor Andrei Nekrasov, şi nu vrea altceva decât să vorbească despre mult trâmbiţata despărţire de comunism. Scriitorul român în anii '80 ai secolului trecut era convins că ţara sa, pe care în roman o travestea în şalvari şi turban, dovezi concludente ale turcizării pe care bolşevicii o desăvârşeau, spunea adio Europei. Lui îi era aşadar limpede că România a fost definitiv ruptă de originile civilizaţiei. Au trecut două decenii şi prin forţa lucrurilor România, ca şi toate statele din fostul pact de la Varşovia, a intrat în Europa. Pe toate gardurile scrie că nu mai suntem comunişti şi că moravurile de odinioară au fost extirpate. Ruşii, printr-un asemenea serial, la rândul lor manevrează noul tip de propagandă în aceeaşi direcţie. Din păcate, despărţirea de comunism a ajuns un fel de slogan, în spatele căruia vechi năravuri prosperă. Tovarăşii nu se mai numesc aşa, ci domni şi doamne, domnişori şi domnişoare, dar nu s-au dezbărat de apucăturile părinţilor lor. Pe de altă parte, e oarecum nepotrivit ca tocmai Rusia lui Putin să lanseze pe piaţă asemenea producţii. Rusia rămâne până la urmă marele învins al schimbărilor politice de la sfârşitul secolului XX şi, dezmembrat sau nu vechiul imperiu, ceva din nostalgiile de mare putere tot tresar în sufletul uriaşului ce se preface a fi civilizat. Adio, Dumnezeu? Dacă I. D. Sîrbu ar fi trăit acum, deşi era cam greu, născut fiind în 1919, probabil că ar fi rescris "Adio, Europa". Sau tocmai el care nu era chiar o fire religioasă, cu atât mai mult un bisericos, şi-ar fi intitulat noua carte "Adio, Dumnezeu". În nici un caz nu s-ar fi folosit de limbajul actual. Cum adică adio, tovarăşi, când tovarăşii, uneori mai afurisiţi decât cei dinainte, ne pândesc la fiecare pas şi-şi pun în aplicare planurile de spoliere? Lumea din prezent, prin însuşi faptul că în constituţia europeană a fost evitată, din motive de corectitudine politică, referirea la sorgintea creştină a civilizaţiei şi culturii noastre, este, spus pe şleau, o lume decreştinată, în care numele Domnului este tolerat sau reprezintă o chestiune facultativă. Nimeni nu pretinde obligativitate într-un asemenea domeniu, dar nici minimalizarea nu e până la urmă un câştig. Pe personajul din romanul lui I. D. Sîrbu îl cheamă Candid Dezideriu şi este evident un alter-ego al autorului. El intră în malaxor din momentul în care, din cauza unei neglijenţe, în loc de Karl May, autorul de literatură de aventuri pentru copii şi tineret, scrie, având subconştientul încărcat, Karl Marx. După o asemenea greşeală situaţia lui e grav compromisă şi e silit să facă faţă tuturor umilinţelor, convocat de organe şi punându-şi acolo cenuşă în cap. Despărţirea de comunism visată de Sîrbu era pe vremea lui o iluzie frumoasă, irealizabilă. Serialul difuzat de televiziunea publică este construit cu anumite accente ironice, dar vocea principală aparţine unei tinere care-şi întreabă tot timpul părintele cum a fost posibil ca un imperiu socotit cel mai puternic din lume, care a făcut de-a lungul istoriei faţă celor mai periculoase agresiuni, să se surpe, cum ar veni spus, din interior. Anul 1975, în opinia realizatorilor, a fost anul de vârf al sistemului. Atunci Brejnev jubila şi se considera nemuritor. Dar tot anul 1975 a fost anul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki. Soljeniţîn, recent laureat pe atunci al premiului Nobel, a atras atenţia asupra capcanei pe care sovieticii o întind lumii libere. Se pare că marele scriitor s-a înşelat. Concluzia serialului este aceea că atunci, la Helsinki, tocmai prin stipularea în documentul final a necesităţii de-a fi respectate drepturile omului, Occidentul a infiltrat în ograda adversarului un cal troian din a cărui burtă peste 15 ani vor coborî cohortele revoluţionare. Totuşi sensul lui "Adio, tovarăşi" rămâne în picioare. Despărţirea de comunism este o realitate cu mai multe feţe, dintre care, din păcate, doar una singură pare certitudine.